Cred că orice părinte trece la un moment dat, în jurul vârstei de 2-3 ani a copilului său, prin acea perioadă de văicăreli și plânsete din orice. Dacă copilul vrea în parc, se vaită, dacă vrea o înghețată, o cere văicărindu-se, dacă nu vrea să mănânce, plânge etc. Eu am numit-o perioada zgomotelor de fond.
Țin minte că veneam lunea la birou cu un mare sentiment de ușurare după un weekend în care copilul se văita aproape 24 de ore adunate. Era un zgomot de fond continuu care mă scotea din minți. Aș fi plecat cât mai departe, poate în Australia, numai să nu-l mai aud. Ajunsesem să obosesc atât de tare că nu puteam să mă concentrez la nimic. Nu-mi auzeam nici gândurile când eram acasă. Tot timpul eram în defensivă, încercam să fiu cu un pas înaintea lui ca să-i răspund nevoilor și ca să nu-l mai aud plângându-se. Am făcut poate una dintre cele mai mari greșeli: de oboseală, și din cauza nervilor întinși la maximum, mă rugam de copilul cel mare să cedeze el ca să nu se mai vaite cel mic.
Simțeam că la serviciu mă odihnesc și mi se ridica părul pe ceafă când se termina programul numai la gândul că o iau de la capăt. Apoi mă simțeam prost, simțeam că nu sunt o mamă bună, că nu știu să-mi înțeleg copilul și să fiu alături de el. Iar dacă mă mai întreba și vreun cunoscut ”Ce are? De ce plânge?”, îl săgetam cu privirea și îmi treceau cele mai negre gânduri prin cap, însă doar îi răspundeam răspicat ”Așa e el!”.
Târziu am aflat că aceste plânsete și văicăreli sunt episoade normale, sunt modalități prin care cei mici își exprimă emoțiile, iar încet-încet am reușit să trecem peste. Dacă și voi vă regăsiți în situația mea, nu ar strica să citiți sfaturile de mai jos și poate încercând să înțelegeți situația o veți depăși fără prea mari eforturi.
Ce înseamnă plânsetele și văicărelile copilului?
Asemenea unghiilor care zgârie o tablă, văicărelile, o amestecătură iritantă de vorbire cu plânsete, pot scoate din pepeni până și pe cel mai calm și mai tolerant părinte.
Un copil plângăcios nu este în mod deliberat enervant sau răsfățat. Văicărelile, așa cum spuneam, reprezintă uneori singura modalitate prin care copiii mici se pot exprima atunci când sunt obosiți, nervoși, înfometați, se simt inconfortabil sau pur și simplu nu vor să facă ceva anume. Deși la vârsta de 3-4 ani limbajul se îmbunătățește considerabil, copiii tot nu au la îndemână vocabularul necesar pentru a descrie toate emoțiile și sentimentele.
Disciplina poate acționa împotriva ta
Chiar și în cazul în care copilul poate articula faptul că îi este foame la prânz sau că nu vrea să stea în scaunul de mașină, de exemplu, el tot ar putea foarte bine să se vaite deoarece a învățat că în felul acesta primește atenție. Pentru un copil de 3-4 ani care testează limitele independenței sale, văicărelile îl pot face să se simtă foarte puternic. Chiar dacă nu suporți să-l auzi văicărindu-se, copilul ar putea să o facă și mai des și mai mult, doar pentru simplul fapt că a văzut că ai reacționat. Chiar și dacă îl cerți, el tot ar putea să-și întărească acest comportament. Copiii vor doar un răspuns din partea părinților, iar dacă nu știu cum să obțină unul pozitiv, se vor mulțumi și cu unul negativ.
Și este inutil să mai spunem că, dacă părintele cedează, nu va rezolva nimic. De exemplu, dacă îl scoți o dată din scaunul de mașină ca să nu-l mai auzi văitându-se, poate vei avea liniște câteva minute, însă nu vei face altceva decât să perpetuezi problema.
Din fericire, psihologii susțin că poți scăpa de acest obicei într-un mod în care încurajează mai degrabă dezvoltarea copilului decât pedeapsa. Atunci când nu vei mai fi frustrată de aceste plânsete și văicăreli, copilul se va opri. Nu va fi simplu, însă dacă înveți să te autocontrolezi și exersezi modalități de a rămâne fermă și constantă, aceste obiceiuri supărătoare vor dispărea.
Cinci modalități în care poți scăpa de pânsetele și văicărelile copilului
1. Refuză să-l mai lași să te deranjeze. Alege un moment liniștit în care să-i explici copilului că ai o regulă nouă: dacă se mai vaită, nu îi vei mai răspunde. Iar de acum încolo, ori de câte ori se va mai plânge de ceva, expresia feței tale trebuie să fie cât mai neutră. Cu calm, explică-i copilului că nu înțelegi ce vrea atunci când se vaită și că îl vei asculta atunci când poate avea o voce drăguță și liniștită. Ai mai putea să-i explici că ai găsit o modalitate prin care să-l avertizezi că nu-l asculți, folosind un semn, precum să te tragi de ureche.
2. Asigură-te că cel mic știe ce înseamnă ”să ceri ceva frumos”. Copilul ar putea să nu realizeze că se vaită sau ar putea să nu înțeleagă sensul acestui cuvânt. Cea mai bună modalitate de a-i explica ar fi să-l înregistrezi atunci când devine plângăcios și atunci când vorbește frumos (atunci când îl vei lăsa să se asculte, explică-i că ai făcut asta ca să-l înveți cum trebuie să se poarte, nu ca să-l faci să se simtă prost). Apoi învață-l ce trebuie să spună atunci când se simte obosit, înfometat, plictisit sau frustrat. Copiii vor să facă întotdeauna ce este bine, însă uneori nu știu exact ce este bine. Odată ce le arăți, cu siguranță vor urma modelul.
3. Recompensează-l atunci când merită. Părinții uită de multe ori să recompenseze un comportament pozitiv. De aceea, ori de câte ori vorbește și îți cere ceva într-o maniera plăcută, trebuie să punctezi acest lucru prin propoziții de genul ”Mulțumesc că folosești un ton normal” sau ”Urechile mele iubesc această voce”. S-ar putea să aibă o semnificație foarte importantă în corectarea comportamentului plângăcios.
4. Fii perseverentă. Sunt mulți părinți care spun ”Am încercat ieri și nu a mers”. Trebuie să ne gândim la cât timp avem noi nevoie pentru a ne corecta un obicei. Nimic nu se schimbă peste noapte, așa că nu trebuie să renunți. Unii copii au nevoie de mai mult timp, alții de mai puțin. Așa cum spunem mereu, nu există doi copii la fel, motiv pentru care fiecare copil trebuie tratat diferit.
5. Puterea exemplului. Pe mine m-a ajutat de fiecare dată, de câte ori a trebuit să corectez ceva: inventarea poveștilor. Am inventat o poveste cu un copil plângăcios pe care nimeni nu-l înțelegea și nimeni nu putea să-l ajute. Când a învățat să folosească o voce normală, lucrurile au mers mult mai bine pentru el. A doua zi, i-am amintit încă o dată morala poveștii, iar ochișorii lui cei mici jucau în cap, semn că avea la ce să se gândească.
Din nefericire, cred psihologii, dacă nu-ți ajuți copilul să exerseze metode eficiente de comunicare, plânsetele și văicărelile se pot înrăutăți și îi pot afecta viitoarele prietenii. Nimănui nu-i place să fie în preajma unui copil plângăcios. Gândește-te că rolul tău este acela de a-l ajuta pe cel mic să fie cât de bun poate el, iar timpul pentru a obține acest lucru chiar nu contează.
Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.
Comentarii articol (1)