Avortul în România: Până la ce moment al sarcinii este considerat legal?

Avortul este o intervenție medicală permisă în România doar în anumite condiții, potrivit interpretării pe care o dăm prevederilor din Codul penal. Totuși, legea română nu pedepsește în niciun fel femeia însărcinată care face un avort sau care aduce copilului nenăscut o vătămare în perioada sarcinii.

Potrivit prevederilor legii penale, întreruperea cursului sarcinii (altfel spus, avortul) trebuie să fie realizată în anumite condiții, pentru ca cel care îl săvârșește să nu comită o infracțiune:

• avortul se realizează numai în instituții sau cabinete medicale autorizate în acest scop;
• persoana care face intervenția trebuie să aibă calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate;
• sarcina nu trebuie să fi depășit a 14-a săptămână (însă se poate întrerupe și o sarcină mai avansată, dacă este impusă de sănătatea mamei sau a copilului ori se face în scop terapeutic, dar cu respectarea tuturor celorlalte condiții);
• trebuie să existe consimțământul femeii însărcinate, în orice condiții, și să nu îi fie cauzate acesteia, prin intervenție, vătămări corporale sau chiar moartea.

Orice intervenție medicală (ori tentativă) în scopul avortului realizată fără îndeplinirea acestor condiții atrage răspunderea penală a celui care a făcut intervenția, iar pedepsele prevăzute de Codul penal sunt închisoarea (de până la 12 ani, în anumite cazuri) și interzicerea exercitării unor drepturi. Concret, medicul care face un avort fără să îndeplinească condițiile de mai sus riscă să rămână fără drept de practică.

Consimțământul aparține doar mamei, iar minorele trebuie însoțite

Femeia însărcinată este singura care poate decide dacă va suferi sau nu o intervenție de întrerupere a sarcinii, iar lipsa consimțământului acesteia face ca orice avort să fie ilegal, așa cum am menționat mai sus. Același lucru este valabil și în situația în care există o altă persoană, un membru al familiei (soț sau părinte) ori un concubin, spre exemplu, care încearcă, prin orice mijloace, să înduplece mama să facă un avort - în toate cazurile, singura care are dreptul să recurgă sau nu la această măsură este întotdeauna mama, iar partenerul acesteia nu are un temei legal pentru a putea contesta decizia femeii.

O situație mai specială este însă aceea a mamelor minore mai mici de 16 ani, întrucât acestea vor avea nevoie de prezența părinților sau a reprezentantului legal dacă vor să își exprime consimțământul pentru avort. Potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, "pentru a fi supus unei metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic (...) pacientului i se solicită acordul scris", iar vârsta legală pentru exprimarea consimțământului informat este de 18 ani.

În continuare, legea prevede că minorul își poate exprima consimțământul în "situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă" a acestuia, însă dacă are peste 16 ani. Mai mult decât atât, având în vedere obligația de confidențialitate pe care o au persoanele încadrate în sistemul de sănătate, în conformitate cu Legea nr. 95/2006 și cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, ar fi chiar contra legii ca medicul căruia i se solicită efectuarea unui avort de către o persoană de peste 16 ani să contacteze părinții sau alte persoane pentru a le informa cu privire la intervenție. 

În România, legalitatea avortului a cunoscut mai multe schimbări în ultimul secol, trecând de la reglementarea expresă la interzicerea aproape totală. În anul 1957, Marea Adunare Națională a legalizat avorturile la cerere, prin Decretul nr. 463/1957 privind încuviințarea întreruperilor de sarcină. Măsura, aliniată la orientarea sovietică, venea ca un semn categoric al emancipării femeilor din România modernă (în contextul în care în Franța, spre exemplu, întreruperea voluntară de sarcină era legalizată abia în 1975, prin așa-zisa "lege Veil"). Cu toate acestea, anul 1966 a introdus interzicerea avortului aproape în totalitate (cu excepțiile prevăzute de lege) prin Decretul nr. 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii.

A urmat apoi o perioadă foarte lungă până când femeile din România să poată recurge din nou la această măsură, în mod legal: finalul epocii comuniste în țara noastră a dus la abrogarea multora dintre actele normative adoptate în această perioadă, acte printre care se numără și Decretul nr. 770/1966. Astfel, legalizarea avortului a fost posibilă de la finalul anului 1989 pentru toate femeile din România.

Discuția referitoare la avort merită deschisă, având în vedere protestele majore care se desfășoară zilele acestea în Polonia, ca răspuns la interzicerea totală a avorturilor. Pentru a putea înțelege însă ceea ce se întâmplă în Polonia, trebuie să avem în vedere faptul că vorbim despre un stat care a deținut dintotdeauna o politică deosebit de restrictivă în privința avorturilor, precum și faptul că la conducerea țării se află o orientare profund conservatoare, catolică.