Ce să faci când copilul te lovește? Sfaturi concrete de la dr. Laura Markham

Articol scris de Marina Rosenfeld

Să rămâi calm când copilul te răneşte fizic este imposibil. Durerea ajunge în partea de jos a creierului unde ni se spune să fugim sau să rămânem şi să luptăm, iar copilul nostru devine dintr-o dată inamicul. Asta ne trimite pe drumul cel mai scurt al parentingului. Știţi voi care. E acela în care ne răstim la copil cu dinţii încleştaţi, începem să ţipăm sau devenim brutali fizic. E momentul în care pierdem accesul la raţiune şi facem şi noi, adulţii, un tantrum.

Ce e de făcut când copilul te agresează fizic? În acel moment, nimic. Orice acţiune îl va aduce pe copil într-o stare ale cărei rezultate nu vor fi benefice pentru niciunul dintre voi.

Pentru că în mod cert veţi perpetua un cerc al violenţei fizice. Asta nu înseamnă că nu trebuie să stabiliţi limitele. Aveţi puterea de a împiedica astfel de lucruri să se mai întâmple. Doar că trebuie să vă reglaţi emoţiile înainte să şi le regleze copilul.

Copiii învaţă să-şi regleze propriile emoţii atunci când:

1. Acceptaţi toate sentimentele

2. Stabiliţi limite clare ale acţiunilor lor

3. Când sunt tratați cu respect.

Situație concretă de gestionare a violenței

Adrian, 6 ani, se repede la mama  lui, zgâriind-o şi încleştându-şi mâinile pe ea: “Nu, nu e drept! Te urăsc!”

Mama se trage, dar nu destul de repede. Braţul ei are o dungă roşie şi urâtă. Ţipă de durere şi mânie. Trage aer adânc în piept şi spune: Au, mă doare! Acum trebuie să am grijă de mine. Vorbim după ce te calmezi.” Merge la baie şi închide uşa. Dacă are copil cu probleme de abandon sau sub 5 ani, lasă uşa deschisă.

Mama NU foloseşte timpul în baie ca să treacă în revistă toate motivele pentru care copilul este nerecunoscător, că e un răsfăţat rău ce va deveni un criminal în serie. În schimb, îşi spală braţul ca să calmeze copilul interior care cere răzbunare. Numără până la 10, respiră adânc. Îşi reaminteşte că cel mic nu ştie cum să-şi autoregleze emoţiile şi că abilitatea ei de a face acest lucru este cea mai importantă pentru a-l învăţa și pe copil cum să gestioneze o astfel de situație.

Îşi reaminteşte că scopul ei este să crească un copil care poate să-şi controleze mânia şi are inteligenţa emoţională să o facă. Asta înseamnă că pedeapsa nu ajută în cazul acesta. Trebuie să se reconecteze cu copilul pentru a-l ajuta să-şi controleze emoţiile. Până revine din baie, mama este deja pe drumul parentingului echilibrat.

Replica cheie: ”Nu lovim!”

Stiţi că sunteţi pe drumul acesta când vă puteţi pune în locul  copilului cu răbdare și înţelegere. Mama merge la fiul ei, se lasă jos la nivelul lui, deşi destul de departe ca el să nu o poată lovi. Asta îi micşorează şi lui sentimentul de teamă şi e mai puţin probabil să devină iar violent.

“Chiar m-a durut. Stiu că eşti furios, dar nu te las să mă loveşti. Nu lovim oamenii!”

Adrian: „Dar nu e drept TREBUIE sa merg acasă la Jake. Mi-ai spus alaltăieri că pot.” (observaţi că Adrian ignoră faptul că şi-a lovit mama; mama îşi dă seama că trebuie să-l ajute cu aceste emoţii, dacă vrea să-l învețe lecţia despre lovit).

Mama: „Da, aşa am spus. Înţeleg de ce eşti dezamăgit. Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Bunica are nevoie de noi şi mergem să dormim la ea. Nu o să am timp să mă întorc să te iau de la Jake. Îmi pare rău, ştiu cât de nerăbdător erai să mergi la el.”

Adrian: „Ţi-ai încălcat promisiunea, eşti o mincinoasă!”

Adrian e încă furios, dar mama e destul de calmă ca el să nu se dezlănţuie fizic asupra ei, ci verbal. Fuge de lângă ea, în partea cealaltă a camerei. Mama ştie că acesta e un progres - a preferat să se îndepărteze decât să lovească.

Mama (acceptând furia fiului): „Eşti tare mânios pe mine, Adrian. Crezi că mi-am încălcat promisiunea.” Mama ignoră faptul că băiatul o numeşte mincionoasă, ceea ce ea chiar pare în ochii lui, deoarece, ea îşi ţine de obicei promisiunea faţă de el. Îşi dă seama că doar furia îl face să atace.

Adrian (ţipând): „Ti-ai încălcat promisiunea! Mi-ai spus că mă pot duce.”

Mama (ignorând deocamdată vocea lui ridicată, mama vorbeşte calm validând furia lui. Îşi asumă responsabilitatea): „Te-am lăsat să te duci şi acum nu te mai las. Ai dreptate, nu mi-am ţinut promisiunea. Am un motiv bun, dar mi-am încălcat promisiunea. Nici nu mă mir că eşti furios şi jignit”.

Adrian (empatia mamei îl ajută să-i mărturiseacă sursa supărării sale): „toţi copiii merg, voi fi singurul absent!”

Mama: „Of, dragule! Nici nu mă mir că eşti supărat. Vrei să fii acolo alături de toţi copiii.”

Adrian atacă din nou. Mai degrabă atacă decât să plângă - se simte mai bine aşa.

„Nu mă laşi să merg niciodată! Nici nu-i de mirare că nu am prieteni. E din cauză că eşti o mincinoasă şi o mamă îngrozitoare!”

Mama nu-i reproşează câte face pentru el sau că-şi ţine cuvântul mereu. Nici nu-l contrazice spunându-i că are prieteni. Rămâne empatică şi îi înţelege supărarea.

„Of, dragule, îmi pare rău că este atât de dificil. Aş vrea să te pot lăsa astăzi.”

Lui Adrian îi dau lacrimile. Înţelegerea arătată de mamă îl face să se simtă în siguranţă ca să-şi arate vulnerabilitatea şi frica de sub mânie. „Nu înţelegi, dacă nu mă voi duce, nu mă vor lăsa să mă joc cu ei baschet în pauză!”

Mama: „Ti-e frică de ei, că te vor exclude după asta?”

Adrian plânge. Mama se apropie şi îl ia în braţe. Plânge o vreme, apoi se opreşte şi suspină.

Adrian: „Jake va fi furios pe mine.”

Mama: „Hmmm, chiar crezi? Doar pentru că n-ai putut merge astăzi?”

Adrian: „Spune că numai cei care se antrenează împreună se pot juca.”

Mama: „Aha, înţeleg de ce eşti îngrijorat, Chiar crezi că vei fi lăsat pe dinafară în pauză?”

Adrian: (gândindu-se mai mult la emoţiile sale) „Nu-mi pasă dacă Jake este supărat pe mine. Tot vreau să joc baschet. Tot voi juca baschet. Voi chema profesorul să mă ajute dacă nu mă lasă să mă joc.”

Mama: „Este o idee bună. Este o regulă că toată lumea are voie să joace?”

Adrian: „Da, şi oricum, ar trebui să mă primească în echipă. Pasez bine”

Mama: „Oricând te-aş lua în echipa mea!”

Adrian o îmbrăţişează.

Mama: „Dar Adrian, trebuie să vorbim despre ceva. Uită-te la braţul meu!”

Adrian: (blând acum că s-a împăcat cu motivul supărării lui): „Îmi pare rău, mama! Te doare?”

Mama: „Da, mă doare. Înţeleg că ai fost furios. Poţi să fii tare furios. Dar nu-ţi permit să mă loveşti. Nu e voie să lovim oamenii.”

Adrian: „Nu am vrut să te lovesc. Eram foarte furios.”

Mama: „Înţeleg că erai furios. Nu e greşit să fii furios. Dar nu ai vreo scuză ca să loveşti oamenii, NICIODATĂ. Ce poţi face data viitoare?”

Adrian: „Ştiu că ar trebui să vorbesc.”

Mama: „Da, Şi dacă nu poţi să faci, asta, ce faci?”

Adriana: „Ţip?”

Mama: „E mai bine decât să loveşti.”

Adrian: „Să bat din picior?”

Mama: „Bună, idee ! Poţi  să încerci şi asta. Numeri până la 10 şi respiri adânc. Hai să încercăm.”

Adrian: „Bine.” (Numără împreună până la 10, respirând adânc)

Mama: „Adrian, crezi că poţi face asta data următoare când eşti furios. Pentru că e în ordine să fii mânios, dar nu să loveşti. Nu te-aş lovi niciodată. Si nu te voi lăsa să mă loveşti.”

Adrian: „Mama, nu te voi mai lovi. Mă pot controla mai bine deja. Am fost surprins când mi-ai spus.”

Mama: „E în regulă că te-ai enervat. Si poate ar fi trebuit să-ţi spun altfel. Şi înţeleg că ai un motiv bun, nu mi-am ţinut cuvântul faţă de tine. Dar chiar dacă ai dreptate, nu e bine să loveşti NICIODATA. Bine?”

Adrian: „Ok, hai să dăm mâna”

Mama: „Ai nevoie să-ţi reamintesc de cod atunci când te enervezi?”

Adriana: „O să număr până la 10 şi voi respira adânc.”

Mama: „Ok, avem o înţelegere. Acum, hai să ne pregătim să mergem la bunica, deja suntem în întârziere. Am nevoie de ajutorul tău ca să ne pregătim.”

Adrian: „Mă grăbesc.”

Nu îşi revin mereu copiii aşa de repede. Dar cu cât exersaţi mai mult, cu atât mai repede se vor autoregla. Când sunteţi calmi, copiii vor urma exemplul.

Ce a învăţat Adrian?

• Metode prin care să se poată controla.
• Mama îl ajută să-şi dea seama de ce e supărat.
• Că atunci când avem probleme, lucrul pe care îl avem de făcut este să găsim soluţii aşa cum a găsit mama.
• Că e capabil să lovească, să rănească, dar că, de fapt, chiar nu vrea să facă asta.
• Că mama lui va stabili limite la acţiunile lui, ca toată lumea să fie în siguranţă.
• Că sentimentele lui sunt luate în seamă şi că există o modalitate să le facă să dispară. Poate alege dacă să le asculte sau nu.

Şi mai important ca orice, învaţă că dragostea mamei este necondiţionată, chiar dacă el greşeşte. Pentru că nu există limită când e vorba de iubire. Nu există decât iubire.

Faceţi astăzi miracole mici şi mari!

Îți recomandăm să citești și cărțile Laurei Markham. Detalii AICI.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.