Dragă Nicholas,

Tatăl tău e fratele meu, deci, pe cale de consecință, eu sunt mătușa ta. M-am născut cu un an și zece luni înaintea lui, iar asta mă face pe mine sora mai mare. Deși, de când te-ai născut, de fapt, de când fratele meu s-a căsătorit cu mama ta - cu un an înainte să apari tu, eu mă simt cumva mai mică decât el, în ciuda evidenței că, în ani, sunt mai mare. Vârsta e un număr, dragă Nicholas, o să înțelegi când o să mai crești că nu, anii din buletin nu înseamnă mare lucru sau mai puțin oricum decât ar părea la prima vedere. Am mai scris despre asta, o să-ți povestesc cândva și ție.

În ziua în care te-ai născut, universul meu și al tuturor celor din familia noastră s-a schimbat fundamental. 

Sunt bucuroasă că ai venit pe lume. Până să te naști tu, n-am știut că poți iubi un om pur și simplu, doar pentru că există. Habar nu am avut, Nicholas, ce înseamnă necondiționat, deși m-am păcălit de multe ori că aș ști. Nu știam, abia acum am înțeles - iubindu-te pe tine, fără să te cunosc, fără să îți îți pretind ceva, fără să aștept reciprocitate.

Iubirea pe care ți-o port, deși n-ai făcut nimic decât să apari și să exiști, mi-a adus multă lumină și teribil de multă fericire. Dar mi-a mai adus ceva, despre care, la fel, nu știam mare lucru. Mi-a adus și-o frică nouă. Frica de a nu ști în ce lume te vei face tu mare și cât de mult rău s-ar putea să-ți facă ea, gratuit și degeaba. N-am crezut că e posibil, dar uite că e: dintr-odată mă sperie societatea, viitorul și cum vor arăta ele când vei fi suficient de mare să conteze pentru tine și să te afecteze în mod direct.

Într-un fel, mama și tatăl tău s-au gândit deja un pic la asta, când ți-au ales numele. S-au gândit că vei trăi într-o lume globalizată, așa că ți-au ales un nume englezit, ușor de pronunțat de orice străin. Pentru că ei lucrează cu americani și canadieni și indieni și tot felul de alți oameni de pe tot mapamondul, iar numele lor românești sunt adesea stâlcite. Al tău nu va fi. Când mi-au povestit logica alegerii numelui tău, am zâmbit căci mi s-a părut amuzant. Uite, s-au gândit atât de departe în viitor. Eu nu o făcusem; pentru mine păreai cumva încă ireal, greu de perceput în plan fizic. Erai doar o imagine pe o ecografie, câteva mișcări în burta mamei tale, la care fusesem martoră, câteva hăinuțe pe care le văzusem și cam atât.

Abia când te-ai născut și am înțeles, în plenitudinea emoțiilor, că exiști în mod real, că un omuleț nou, din familia și sângele nostru, a apărut în ziua aia pe pământ, abia atunci am priceput. Cu constatarea că, da, exiști cu adevărat, au venit și dragostea, și frica de care îți povesteam mai sus.

Dintr-odată viitorul nu mai era ceva, așa, orice; nu, el devenise lumea în care vei trăi și tu. Tu, care acum aveai un chip și un scâncet, ochi cu care să plângi, mânuțe cu care să ne strângi. Viitorul nu mai era dintr-odată numai al meu, să pot să fac cu el ce cred de cuviință, devenise deja și ceva al tău, ceva care o să te afecteze în mod direct și pe tine. Brusc, nu se mai termina totul cu mine, atunci când aș fi închis ochii; acum, după mine, mai rămâne ceva, o lume în care vei continua să trăiești tu, o lume la construirea căreia particip, mai direct sau mai indirect, și eu. E bulversant gândul, recunosc. Pe alocuri, aproape înspăimântător.

Mi-e frică și, în ultimele zile, n-o să neg, mi-a fost aproape groază. Mă sperie ura asta monstruoasă, prăpastia asta căscată între oameni, mi-e teamă de intoleranța și lipsa de acceptare a oamenilor din jurul meu, respingerea a priori a tot ce e diferit de ei. Mă înspăimântă lipsa de dialog real, de empatie, de minimă umanitate, sufletele și mințile închise, dezumanizarea, fanatismul urlat cu ochii scoși din orbite, minciuna rostită intenționat ca adevăr, refuzul de a asculta, încrâncenarea de a demonstra că avem dreptate, fără a mai avea reflexul de a ne îndoi un pic și de a cerceta un pic mai în detaliu.

Și nu mă sperie pentru mine, căci, cumva, atunci când ai 30 de ani, Nicholas, lumea îți poate face mai puțin rău. Deja știi cât-de-cât cine ești, îți înțelegi  propriile resorturi, îți asumi propriile limitări și (ne)putințe, astfel că e mai greu să te rănească fundamental ce spun sau cred alții despre tine.

Dar mă sperie pentru tine. Pentru că până să ajungi să ai 30 de ani, până să te descoperi și să te înțelegi, va trebui să ai 5 ani, 10, 15 și tot așa. O să treci prin toate vârstele astea, zi cu zi, și-o să te lovești invariabil și de lumea din jurul tău: educatoare, colegi, profesori, prieteni, familia noastră extinsă, medici, vânzători, călători cu autobuzul, oameni cu care vei împărți spațiul și timpul în tot felul de contexte.

Fiecare om pe care-l vei cunoaște și cu care vei interacționa o să lase urme în tine. E prima lecție din teoria comunicării – orice interacțiune cu oricine ne schimbă, chiar dacă minuscul. Nu rămânem niciodată aceeași, nu mai suntem niciodată la fel cum eram înainte de a comunica ceva, orice, cu oricine.

Și atunci da, mă sperie lumea în care vei crește și te vei transforma din bebelușul în care ești acum în copil, apoi adolescent, apoi tânăr. Pentru că nu știu cum va arăta societatea și nu știu ce va considera ea atunci „normal”, corect, drept. Nu știu ce te va obliga să înveți, nu știu ce drepturi îți va refuza sau ce lucruri va ajunge să îți interzică doar pentru că o să poată, doar pentru că o să găsească o majoritate să susțină o idee sau alta.

Acum nu știu mare lucru despre tine. Știu că ai ochii mari, de un căprui-verzui-albăstrui indecis, părul negru și un zâmbet care mă topește. Știu că plângi, că ești mâncăcios și că crești mai repede decât alți bebeluși de vârsta ta. Știu că îți stă bine în culori aprinse, știu că ești moale și cald și ai pielea rozalie. Știu că ai fost un bebeluș cumințel și somnoros în prima lună, dar că de câteva zile ești moroconos și dificil. Dar atât.

Nu știu ce o să-ți placă și ce nu, nu știu dacă o să mănânci măsline, ca mine, sau o să te scârbească profund, ca pe tatăl tău. Nu știu ce vei vrea să te faci când o să faci mare, dacă o să te tatuezi, dacă o să vrei piercing-uri sau păr vopsit în culori de punker. Nu știu dacă o să-ți placă matematica sau româna, artele sau traforajul. Poate o să vrei să fii astronaut, astrolog, om de știință. Poate o să te faci inginer sau poate o să fii tu, în sfârșit, primul sportiv profesionist din familie, nu am de unde ști. Poate o asculți rock, poate o să preferi genuri muzicale care nu s-au inventat încă, poate n-o să-ți placă decât muzică clasică.

Poate n-o să vrei să te însori sau, din contră, o să te căsătorești și-o să divorțezi de mai multe ori. Poate n-o să vrei să ai copii sau poate o să faci cinci. Poate o să călătorești sau poate nu, poate o să vrei să te muți în altă țară, poate nu. E foarte probabil să-ți găsești fericirea în moduri pe care eu nu le pot cuprinde cu mintea acum.

Știi ce mă sperie, de fapt, cel mai tare? Că poate n-o să fii ca „majoritatea”. Poate n-o să fii ca „toată lumea”, din toate punctele de vedere. Că poate o să fii rebel, hippie, hipster, emo, rocker, metrosexual, lumberjack sau în orice alt fel considerat neacceptabil în ochii unei părți, mai mici sau mai mari, din societatea în care vei trăi. Și nu mă înțelege greșit, nu mi-e teamă de asta pentru că o să fii tu altfel decât ei, ci pentru că nu știu în ce măsură acești ei te vor lăsa să-ți trăiești viața așa cum o vrei tu, pentru tine. Câți vor putea să-ți accepte adevărul și dreptul la fericirea personală, oricare va ajunge să fie aceea. Câți vor înțelege că e despre viața ta, nu a lor, că nu trebuie să facă nimeni ca tine, ci doar să te lase să-ți vezi de propriul tău drum, oricât de străin li s-ar părea pentru că seamănă prea puțin cu al lor. Câți vor fi suficient de toleranți, de empatici, de deschiși la dialog și echilibru. Câți vor vrea să înțeleagă și să cunoască înainte să respingă, câți vor căuta să afle înainte să eticheteze în vreun fel sau altul.

E mult întuneric în lume, Nicholas, și în mulți dintre oamenii pe care îi vei întâlni. În mințile unora e mereu noapte și nu vine niciodată dimineața înțelegerii și a acceptării. În mintea lor, nu încape și Celălalt, cu adevărul lui – poate nu are loc pentru că e prea mult spațiu ocupat de frică, ură, egocentrism, necunoaștere, lipsă de empatie, intoleranță. Sunt oameni, Nicholas, care, în numele a ce cred ei sfânt, ar pune mâna pe topor și-ar sparge capul aproapelui lor doar pentru că acela crede într-un mod diferit de al lor. Iar eu nu știu cum se împacă asta cu credința pe care zic că o au, eu nu știu cum Dumnezeul lor poate să fie același cu cel al bunicii tale, spre exemplu. Ce-am putut pătrunde până acum din tot ce m-a învățat cândva mama mea despre asta e că, în credință, există ceva blând și cald, e multă acceptare și toleranță, e multă înțelegere și grijă față de aproapele tău. Nu știu dacă o parte din Biserică, așa cum e ea acum pe pământ, n-a uitat cumva să ne mai învețe și să ne îndrume spre acel atât de frumos și curat gând: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. S-a redus totul la „iubește-ți aproapele doar dacă ești de acord cu el”.

Sunt multe percepții imuabile, Nicholas, care circulă încă nestingherite prin lume. Multe așa-zise adevăruri înțepenite în timp, despre care unii zic că ar trebui considerate reale doar pentru că sunt vechi sau îmbrățișate de un număr mare de oameni. Lucruri care par absolute, primordiale, permanente. Uită-te bine la ele, multe sunt, de fapt, relative și contextuale în funcție de timp, oameni, etapă istorică. Nu-ți zic nici că-s corecte, nu-ți zic nici că-s greșite. Îți zic doar să le cauți și să le înțelegi, pe fiecare, cu mintea ta, cu sufletul tău, cu suma experiențelor tale și a cărților pe care le vei fi citit (și sper să citești multe). Apropie-ți-le pe cele care au sens pentru tine, dezleagă-te de celelalte.

Uite. Eu am 30 de ani, nu sunt măritată și nici n-am copii. La vârsta asta, mama mea avea deja doi copii măricei – pe mine și pe tatăl tău – care mergeau la școală. În lumea în care a trăit ea, așa era mersul lucrurilor, ar fi fost aproape inacceptabil altfel. În lumea în care m-am născut eu, e un pic mai ușor să ai 30 de ani și să nu fi bifat bornele de pe traseul standard și să te gândești singur, cu capul tău, dacă tu chiar vrei să faci asta. Acum avem dreptul ăsta, ni l-am pretins și ni l-am însușit. Un pic mai mult decât au făcut-o părinții noștri în fața părinților lor. Am avut noroc de alte timpuri, am avut alte șanse, am putut studia și călători liberi, susținuți de părinți ceva mai deschiși către lume, am putut explora și descoperi mai lesne decât au putut-o face ei . Așa că ne-a fost mai la-ndemână să ne scuturăm de „ce se face”, de ceea „ce se cade” și am putut să ne gândim singuri, să decidem, fiecare pentru el, cum am vrea să arate viața noastră.

Îți spun toate astea pentru că mi-ar plăcea să fii sigur că oamenii se nasc liberi, Nicholas. Liberi să își caute fericirea și să și-o aleagă pe cea potrivită pentru ei. Nu există o singură cale, dreaptă și corectă, general valabilă și musai de respectat, care le invalidează negreșit pe toate celelalte, făcându-le rele, incorecte, de netolerat.

Pentru oricare dintre noi e corect tot ce e autentic și propriu nouă. Pentru că oamenii nu se nasc să fie toți la fel, micule Nicholas. Și nu e alegerea noastră nici cum ne naștem, nici cum murim. Alegerea noastră e doar cum trăim între reperele astea și cât de sinceri ne suntem, în primul rând, nouă înșine.