Ludicii

Dimineața, când se pregăteau de birou, îi lua şosetele, aşezate tacticos lângul restul hainelor ce urmau să îl îmbrăce în ziua respectivă şi le arunca înspre el, cât să-l nimerească. Apoi fugea la duş, chicotind ca de o şotie bună. El o urmărea râzând pe hol și-o prindea înainte să închidă ușa de la baie, la fix cât să-i lase un sărut apăsat pe obraz.

Altădată, în imaginația ei, parchetul se transforma într-un patinoar, șosetele, în patine, iar el o plimba ghemuită, trăgând-o de mâini prin toată casa.

- Biiiis! striga ea, înecându-se cu fericire. Ba nu, ba nu, triiiis! Şi izbucneau amândoi în râs.

Când se întorceau de la cumpărături, baxul de hârtie igienică devenea o minge în mâinile ei şi zbura zglobiu spre cer.

- Hai, îți dau ce vrei tu, dacă arunci hârtia în copac şi rămâne acolo. Ai 5 încercări, o provoca el.

Îi trebuiau două. Nu îi cerea niciodată nimic, îi era de ajuns râsul lor hohotit, care colora aerul greu de ploaie.

Da, ea se juca mereu, iar el se prindea în jocurile ei inventate, doar ca mai apoi să-şi unească râsetele într-unul singur.

Râdeau când strângeau rufele de pe uscător pentru că făceau arme din ele cu care se alergau prin casă, râdeau la glume prostești în timp ce găteau ciorbă în duminici oarecare, râdeau când preferau să adoarmă înghesuiți pe canapea în loc să meargă în patul mare din dormitor, râdeau după ce se prefăceau serioși, discutând despre cum o să-și cumpere un pinguin ca animal de companie și stabileau cum o să iasă cu el la plimbare sau unde o să-l țină.

În fiecare dimineață, râsul se trezea aproape mereu înaintea lor. Aveau ochii încă lipiți de somn, dar gurile își amestecau deja zâmbetele, debitând nimicuri, iar începuturile de zi existau parcă pentru pupat râsuri. Sau mai ales pentru asta.

Râdeau când se înghesuiau gâdilându-se în vreun colț de casă, râdeau când se plimbau și el se împiedica din senin, de obstacole invizibile, sau când ieșeau sâmbăta foarte devreme în șlapi și haine de casă, să cumpere cafea și Dilema veche. Râdeau seara, când beau vin roșu pe balcon, povestindu-și pe rând ziua, râdeau la telefon dacă nu reușeau să se decidă la ce alt restaurant să iasă și sfârșeau alegându-l pe cel dintotdeauna, cel mai aproape de casă. Râdeau când erau triști, când greșeau stupid la birou, râdeau de colegi imposibili sau de răceli urâcioase.

Ea se simțea mereu incredibil de aproape de miezul lui când râdeau împreună. Ca şi cum, prin râset, şi-ar fi vorbit inimile lor direct între ele, într-un mod primar, instinctual, complice. Într-un fel înțeles numai de ei. Dintotdeauna, a avut încredere în râs, căci simțea că râsul nu minte - nu degeaba se crede că a apărut înainte ca oamenii să poată vorbi.

Cât timp și-au râs viața împreună, ştiuse că se găsiseră: femeia-copil şi copilul-bărbat. Dar, sigur, ca orice anotimp, nici râsul lor n-a fost etern și a trecut așa cum trece și timpul: tiptil și ireversibil. Într-un fel, a fost exact ca atunci când vine prima oară toamna, după o vară lungă, care pare că se prelungește la nesfârșit. Te trezești într-o dimineață de septembrie-târziu, e mai întuneric decât de obicei, iar prin fereastra uitată deschisă cu o seară în urmă intră un aer greoi, care miroase înfrigurat a proaspăt și a frunze ude. Atunci îți amintești că, da, azi-noapte ai auzit ca prin vis o ploaie pe care n-o recunoscusei - era altfel decât cele de până atunci, cumva nouă, un pic și serioasă, vag chiar amenințătoare prin răceala pe care ți-o picurase până aproape în suflet. Și constați prostește: uite, ieri, când încă era vară, nu știam că azi nu va mai fi. Cam la fel se încheie uneori și marile fericiri: nu îți dai seama că nu mai sunt decât după ce te trezești în afara lor.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.