Atunci venea primăvara

Prin preajma zilei ăsteia, începeam cu frate-miu să viermuim în secret pe lângă tata: ”Să nu uiți că vine 8 martie”. Cu banii ce ni-i dădea el, mergeam amândoi, pe drumul de la școală înapoi spre casă, la „tutungerie” - un magazin căruia tot cartierul îi zicea așa, deși vindea tot felul de nimicuri, nu doar țigări.

De fiecare dată ne propuneam să îi luăm altceva și mereu ne fâstâceam în fața vitrinelor recurgând la soluția perenă, rostită încrezător ca pe o poezie îndelung repetată: „O pereche de ștrampi, culoarea pielii, mărimea 3, vă rog; cu lycra, dacă aveți”.

- Și mai dați-ne, vă rog, și un fixativ din ăsta – și împungeam cu degetul geamul vitrinei, alegând mereu tubul roz, nici cel mai scump, nici cel mai ieftin.

Doar felicitarea se schimba an după an. Câteodată pisam globuri vechi și apoi lipeam praful sclipicios pe hârtie. Alteori ardeam marginile foii cu o lumânare – așa ne imaginam noi că arată un pergament, și picuram din loc în loc ceară colorată. Apoi îi scriam. Nu mai știu ce-i ziceam, m-aș distra să-mi amintesc.

Când primea cadoul, mama se bucura la fel de fiecare dată: atât de viu și de cald încât se umplea camera cu râsul ei. Atunci venea primăvara.

În seara asta, după ce am închis telefonul cu ea, mi-am dat seama că, deși pe vremea aia nu știam, mama îmi oferea atunci, cum a făcut de altfel în toată copilăria, un dar a cărui putere nu am înțeles-o mai aproape de deplinătate decât mult, mult mai târziu. De la ea știu să mă bucur senin de toate lucrurile mici. Lucrurile alea aparent insignifiante pentru alții, dar atât de relevante pentru tine. Lucrurile alea care te construiesc, care te fac pe tine-tu, consfințindu-ți dreptul la diferență.

De ziua ei, mama mi-a dăruit miratul.

(Despre mirări chiar scriam acum ceva ani: Dacă mi-e urât de ceva în lumea asta, mi-e urât de blazare. Și nu numai de a mea, ci și de a celor împreună cu care îmi plimb viața la pas. Să te uiți cu ochi goi și indiferenți la tot ce te-nconjoară mi se pare profund nedrept și greșit. Ca și cum te-ai văduvi singur de bucurie, pretinzând că ți-o dorești, dar fără să o cauți, fără să o lași să te găsească. Încă n-am aflat păcat mai mare decât ăsta).

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.