Farmecul violent al unui spectacol de teatru

Mă gândesc cu multă amărăciune la orașele care sunt vitregite de așezămintele culturale, cele care n-au găzduit niciodată un spectacol de teatru, în care palmele localnicilor nu s-au lovit niciodată în admirația unui actor sau unei piese și cu mai multă amărăciune la cele în care astfel de așezăminte sunt abandonate uitării. Mi-am propus însă mai mult să contemplez aici, decât să critic, dar sunt multe de spus și în această privință. O scrisoare de dragoste, așadar, de aici înainte:

Să poți să descoperi lumea dintr-o cochilie imaginară, mărginită-n timp și spațiu; să vii brută, să arzi blând și să ieși om; să simți confortul unei minți clare cum dispare sub bagheta unor iluzioniști doar ca să reapară, de sub scaun, la aplauze; să ceri să fii mințit doar ca să-ți confirmi tu singur niște adevăruri; să te dedai celor mai înalte și celor mai josnice pasiuni fără să miști un deget; să-ți pui încrederea în târgul pe care un om îl face cu imaginația ta. Astea și probabil multe altele, dacă aș continua, ar putea să înceapă să definească teatrul pentru mine.

Sunt spectacole pe care, dintr-un necaz și totodată bucuria că sunt atâta de căutate, nu le vezi decât o dată în viață. Le reții ca pe un trecut fascinant, le dezbraci de orice încercare a subconștientului de a deforma faptele, doar că asta e o bătălie pierdută de la bun început. Rămâne însă amintirea unei impresii, un sentiment ciudat și siguranța faptului întâmplat. Poate că cele mai frumoase spectacole rămân cele pe care nu le putem vedea decât o dată, pentru că unicitatea lor le așează pe un plan superior tuturor celorlalte.

Sunt spectacole pe care le ratezi, pe care le-ai ratat pentru că nu erai acolo când se jucau, dar despre care citești și tânjești să le fi văzut. Sunt spectacole pe care le poți vedea de două, trei, patru ori și care, prin firescul acestei arte, sunt diferite de fiecare dată măcar din perspectiva că actorii sunt oameni ca noi, peste care fiecare zi trece și lasă ceva ce ziua de ieri nu adusese. Sunt oameni care te cheamă ei la teatru, prin magnitudinea lor, fără să știi nici cum, nici de ce, care sigur nu s-au născut pentru altceva în afară de teatru.

Spre neplăcerea alor mei, mi-am cheltuit adesea ultimii bani pentru bilete la spectacole de teatru; au fost seri în care am preferat compania teatrului în detrimentul unui suflet apropiat; seri în care n-am mai vrut să plec din sală și altele în care am rătăcit drumul spre casă sau am pierdut ultimul autobuz; seri în care am rămas în partea nerăbdătoare a unei săli pe jumătate goale, fascinată de un spectacol ce a durat mai mult de patru ore. Seri în care, în trei jumătăți de ceas, am trecut prin toate stările uman posibile.

Tuturor celor care n-au apucat niciodată de unde trebuie un spectacol de teatru le spun doar că n-au încercat să lase deoparte sinele pentru un ceas sau două, dar că timpul nu-i pierdut.

Ca să fug puțin de capcana trecutului, aș îndrăzni să cred că teatrul este și trebuie să fie și viitor: pentru toate variabilele din prezentul nostru, arta, în toate formele sale, trebuie să fie singura constantă în timp.

Să fie, nu să nu fie. Să fie acolo pentru generațiile care vin și care merg nimeni nu știe încotro...

---

Din seria „30 de fragmente”