Locurile din care plecăm și cele în care ajungem

Nu departe de biroul de la care ne luăm la revedere acum, s-a născut, în 2017, site-ul nou și tot ce a adus asta cu el. Puiul de elefant, cum îi ziceam eu pe atunci. Pentru că a durat 18 luni să-l visăm, să-l gândim, apoi să-l scoatem de acolo - din nimicul ce există înaintea oricărei idei - să-l incubăm, dându-i formă și substanță, exact așa cum se formează și oamenii noi din alți oameni.

În lunile alea, multe și uneori grele, care acum par că au trecut ca un vis, am învățat să nu-mi mai fie frică de o pagină goală - e suficient să ai răbdare cu albul ei imaculat, să tatonezi nimicul și să ai curaj să privești golul drept în față - doar așa o să poți să vezi mai clar cum încep să se cristalizeze gândurile și cum se naște din neant orice din ceea ce merită construit. Alin punea mâna pe creion și, datorită felului lui unic de a privi și de a simplifica râzând orice amestecătură de idei din mințile noastre, reușeam să umplem împreună pagini întregi cu desene și scrisuri, punând pe coli simple de hârtie, în mină de grafit, o viziune.

Îmi vine în cap apoi finalul ăla de săptămână, ultima dinaintea marei lansări. Pentru că amânasem de mai multe ori lansarea finală, până am reușit să fim gata cu toate, data când trebuia să ne scoatem munca ultimelor 18 luni în lume s-a suprapus cu un concediu al lui Alin, demult programat. Mi-a trimis atunci un mail pe care e foarte probabil că n-am să-l uit niciodată - „todo înainte și după lansare avocatnet.ro”. În el erau vreo 20 de itemi la care ar fi trebuit să fiu atentă. Iar la ultimele două puncte de pe lista cu ce aveam de făcut după ce se lansa public site-ul, de la niște multe sute de kilometri depărtare, îmi scrisese: “Când e gata, desfă șampania pe care o las eu în birou și bucură-te că e gata :D. Bravo! pentru prima ta lansare mare de măgăoaie online. Acu’ reîntoarce-te la site. O să ai bube noi de rezolvat și unele o să pară că sunt sfârșitul lumii. Dar nu te mai poți întoarce la versiunea veche, deci trebuie să îi dai înainte.” 

Mi s-au tăiat genunchii - atunci a fost limpede că noi chiar o să schimbăm cu totul fața acestui site, vechi de 16 ani și folosit de milioane de oameni, iar eu sunt aici și iau parte la asta. Și mai mult decât atât, încrederea lui Alin în mine, ca mereu, o compensa pe cea care-mi lipsea mie și puteam să înțeleg: mie, cea mereu locuită de frici și îndoieli, chiar o să-mi iasă chestia asta uriașă. Atunci am înțeles că nu doar teama de eșec ne blochează și că uneori, într-un mod paradoxal, gândul de a reuși poate să ne înfricoșeze chiar mai tare.

Între zidurile acestor birouri, care până la urmă n-au valoare decât prin oamenii care lucrează acolo, se născuse la fel, din nimic, cu ceva timp înainte, serviciul nostru Premium, care avea să ne rescrie tot viitorul și să redeseneze cu totul tot ce știam și urma să mai învățăm despre online, despre audiențe și clienți, despre echipe, oameni și culturi organizaționale. Ne-a forțat și ne-a provocat, ne-a bucurat și ne-a îngrozit, ne-a chinuit dar, în multe feluri, ne-a salvat. Pentru că ne-a pus în față oglinda aia atât de necesară în care ne-am putut vedea sincer și fără artificii. Așa am aflat cine suntem și ce putem face cu asta.

Nu pot să-l uit nici pe Marian și cât am râs împreună în toți anii ăștia scurși în toate birourile astea. Suficient, cred, cât să recuperăm și toată perioada aia de dinainte să vină în firmă, în care nu ne-am știut. Nebuno, îmi zice el mereu, și eu râd, și râde și el. Și râzând trec orele, trec anii, râzând plângem și ne certăm, râzând naștem și îngropăm proiecte, râzând mergem mai departe către nu-știm-ce, dar știm sigur că, într-o formă sau alta, împreună. Râzând râd și oamenii pe lângă noi, oamenii ăștia de care ne e drag și pe care îi numim cu mândrie „ai noștri”. Să știi în cap că ai o echipă, dar să te și simți parte dintr-una sunt două adevăruri, care deși par la fel, sunt diferite.

Tot aici, în biroul ăsta, cel din care plecăm acum, a înflorit Loredana, aici a pus umărul și-a construit, alături de Vlad și Alin, un nou departament, a inventat produse noi și direcții noi de business, și-a definit un rol și propria echipă. Împreună ne-am jucat cu culori și paletare, cu inimi roz și formatări și linii și butoane, ca să putem lansa produse și funcționalități care să fie și frumoase, nu doar utile. Și, printre toate astea, am împărțit supe și pateuri, haine și râsete, tristețile noastre de sfârșit de lume și toate fricile din univers.

De aici a plecat și aici s-a întors Doru programatoru', cel bun și vechi, om din nucleul ăla dur al avocatnet-ului de foarte demult. Și-a trăit cât a avut nevoie visul corporatist, apoi s-a întors aici, ca într-un soi de matcă, să construim împreună mai departe și să ne fie, așa cum ne-a fost mereu, cel mai cerebral dintre noi. S-a întors să ne dea confortul și liniștea să îndrăznim la mai multe, știind că tehnic totul e cum trebuie să fie. Într-un fel, pentru că noi îl așteptasem mereu și știam că la un moment-dat o să se întoarcă, ni s-a părut că de fapt n-a plecat niciodată.

Aici s-a format redacția asta în care, de-a lungul celor nouă ani de când mă ocup de ea, am luat-o de atâtea ori de la capăt că, la un moment-dat, am pierdut șirul finalurilor de etapă, al intersecțiilor, al căderilor și-al revenirilor. Și mă bucur că acum pot să număr în ani timpul pe care i-am petrecut lânga mare parte dintre oamenii mei. Alex, Simona, Dragoș, Alexandros, Manuela. Oameni pe care i-am văzut crescând, personal și profesional, oameni în care am încredere și pe care am învățat să mă bazez. Eu, cea care a crezut mereu că trebuie să facă totul de una singură.

Acum ceva timp, când mă găseam iar la un capăt de drum, obosită și învinsă de a mia oară când simțeam că trebuie să reconstruiesc ceva ce se tot surpă, Alin mi-a zis ceva ce avea să-mi schimbe fundamental modul de a privi, facilitând privirea asta cu care mă uit și acum la lume. „Tu te chinui mereu să învingi, când ideea e, de fapt, să reziști”. Când mi le-a scris pe un chat într-o dimineață de mare apăsare, cuvintele astea m-au copleșit instantaneu, liniștind în interiorul meu o zbatere aflată acolo parcă dintotdeauna. Și oprindu-se zbaterea, am putut să văd că Alin avea iar dreptate. Atunci, într-o clipire de gând, am pus jos armele. Nu ca sa abandonez, nu ca să nu mai lupt. Ci pur si simplu, ca să mă uit mai bine ce luptă duc. Am înțeles atunci, pentru prima oară cu adevărat, cât suflet irosisem într-un război inutil și artificial. Un război fals, croit de propria mea minte, un război în oglinzi, în care eu trăgeam cu arma și tot eu încasam și glonțul. Apoi, în mine a amuțit totul, așa cum îmi imaginez că se întâmplă dupa explozia unei bombe nucleare care rade totul în jurul ei, și s-a făcut liniște. O liniste de început de lume, în care doar m-am oprit. Am absorbit conștientizarea, am lăsat-o să curgă în interiorul meu, să îmi frigă venele și să mă doară, mi-am înghițit lacrimile și-am ieșit din birou. Nu era rost de plâns, de încleștat pumni și nici de strâns din dinți. Dând deodată la o parte ce fusese oricum în plus în mine, se făcuse mai mult loc pentru respirat. Am înghițit cu lăcomie oxigenul care intra liber în alveole și pe măsură ce aerul oxida vălul ce-mi stătuse mereu pe ochi, am putut să văd în sfârșit. Lumea era la fel, dar de-atunci eu am fost, nu alta, cât mai mult eu însămi.

În toți anii ăștia, în birourile astea din care plecăm acum, s-au trăit toate care au fost de trăit. S-a râs, s-a plâns, s-a îndrăznit, ne-a fost frică. S-au schimbat chirii și s-au cumpărat case, s-au căsătorit oameni, s-au făcut copii. Zâmbesc în timp ce-mi dau seama că Ana și Anastasia, fetițele băieților, cu anii lor mici, pe care încă îi numărăm în cifre, vin la noi la birou ca la ele acasă și ni se aruncă de gât cu bucurie – pentru ele, noi toți, cei dintre pereții ăștia, existăm dintotdeauna.

Mă uit în spate, văd cum au venit și au plecat toate și cum toate au fost ale noastre și îmi dau seama că nu e niciun miracol aici. E doar viață. Și mă bucur să văd că-n toți anii ăștia noi toți, și împreună, și separat, chiar am trăit, nu doar am existat. Că nu ne-am irosit trăind ca și cum am avea dreptul să murim la bătrânețe, știind cumva că ăsta e doar un privilegiu. 

După toți anii ăștia, petrecuți aici, în spațiul ăsta și lângă oamenii ăștia din echipa noastră, mi-am dat că viața e ca un parc de distracții. Și că, în fața ei, poti fi copilul ăla speriat, care, de prea multă teamă, nu se încumetă să se urce în nimic și stă uitându-se cu jind la toată lumea care se dă pe tobogane sau în carusele.

Sau poți să fii copilul ălalalt, la fel de speriat, dar care, în ciuda acestei emoții paralizante, alege să se suie în cel mai înalt rollercoaster din parc. La finalul cursei, după ce ai lăsat toată frica să treacă prin venele tale, să ardă întunericul și odată cu el toate îndoielile - drepte si nedrepte - de sine, o să-ți stergi cu mâneca ochii uzi, pătați de lumină și, cu un curaj nou tremurând pe gene, o să poți să te întrebi râzând: bine, hai, acum în ce ne mai dăm?!

Scriind tot textul ăsta lung, ajung la concluzia că nu pierzi nimic atunci când părăsești un spațiu. Tot ce este cu adevărat important e deja în interiorul tău și merge mai departe cu tine.