Ce ne rămâne

Da. Uită-te drept. Acum e tot ce ai și acum-ul ăsta nu ești singur, chiar dacă nu e nimeni prin preajmă, simte și asta până la capăt, permite-i să curgă întreagă prin venele tale, așa cum trăiești totul, nu contează ce a fost de dimineață, ieri sau ce va fi la noapte când o să pui capul jos. Nu și genunchiul. Lasă gândul să te umple, să curețe și să vindece.

Ai cunoscut toate căderile, toate înfrângerile, toate prăbușirile ce ți-au fost dăruite. Le-ai primit și le-ai trăit, nu aveai cum să nu, purtau numele tău pe ele. Dar acum rămâi în picioare, de ce să pui genunchiul jos, adaugă un pas, chiar și ezitant, lângă cel dinainte. E ce știi să faci cel mai bine.

Mergi. Ce contează că uneori nu vezi drumul, ai învățat deja, nu mai uita: drumurile nu există, drumurile se fac pășind.

Nu te întoarce, nu e nevoie. Ce e pentru tine, și bun, și rău, o să te urmeze. Și dacă e să ți-o ia înainte, ai încredere, o să te aștepte. Lângă tine o să mergi mereu tu și toate câte-ți sunt importante.

Banalitatea supremă e că toate câte ni se întâmplă trec. Chiar și cele ce par de netrecut, mai ales ele. Toate se cer, însă, consumate până la isprăvire. E păcat de moarte să-ți trăiești - lumina, întunericul, ce o fi - fragmentar. Căci ce altceva e irosirea-ți, nu tot un fel de moarte și ea?

Intermezzo din ziua aia de vară în care m-am reîntâlnit cu marele întuneric

E complicat să vorbești despre moarte, fără să devii un pic patetic.

De fiecare dată când dispare cineva cunoscut, brusc și cumva înainte de vreme, perdeaua asta de iluzii și fum pe care o țeși - ca viața să fie suportabilă și, de ce nu, uneori chiar frumoasă - se ridică puțin și te izbești de un zid de adevăr. Vezi atunci limpede, chiar dacă numai pentru o clipire de gând (mai mult poate nici n-am suporta) că există lucruri brutal-definitive. Că suntem mici și fragili, că știm extrem de puțin, că lucrurile realmente importante sunt mai mereu în altă parte decât cea în care ajungem să ne uităm, că trecutul şi viitorul nu sunt nimic, iar prezentul nu durează, fiind, cu toate astea, singurul care ne rămâne.

De când am aflat că a murit dirigu’, nedrept de tânăr, mă apasă plexul și îmi vâjâie capul. Am scos albumul de liceu, l-am răsfoit, m-am uitat iar și iar la fotografii. Mi-au revenit în minte tot felul de momente pe care nu mai știam că le știu.

Tot ce-mi doresc azi e să cred că niciun om nu moare de tot atâta timp cât cineva își amintește de el și că, salvându-l de la uitare, îl salvăm, chiar dacă temporar și insuficient, de la moarte.

Înapoi aici. Acum.

Poate că în fața morții, nouă, celor rămași, nu ne rămâne decât să ne agățăm un pic mai tare de viață. Nu sfidător și revanșard, ci doar ca o afirmare din nou și din nou a faptului că, uite: încă suntem. Orice zi este o viață în miniatură, fi-vom vii în fiecare dintre ele, trăind, nu doar existând.

Îmi vin mai departe în cap cuvintele alea citite cu ani în urmă într-o scrisoare veche de câteva decenii, unde Ioana Em. Petrescu  (poate nu întâmplător născută tocmai într-un azi de acum 78 de ani) îi spunea soțului ei, Liviu: aș vrea să nu obosim niciodată, să nu deznădăjduim niciodată, să nu ardem niciodată în gol. E un păcat de moarte să irosești stupid orice picătură de viață care ți s-a dăruit. 

Și acum monologul acela din filmul la care am lăcrimat înfundată-n scaunul de cinema anul trecut. Un tată își alină fiul adolescent care suferă după pierderea primei sale iubiri (în traducerea mea aproximativă):

Probabil că acum ai vrea să nu simți nimic. Poate că îți dorești să nu fi simțit nimic nici înainte. Și poate că nu sunt cel cu care ai vrea să vorbești despre toate lucrurile astea. Dar simte măcar tot ce, e evident că, simțeai și înainte.

Uite, ai avut o prietenie frumoasă, poate mai mult decât o prietenie. Și te invidiez. În locul meu, cei mai mulți dintre părinți ar spera ca toată situația asta să dispară rapid sau s-ar ruga ca fiii lor să își revină din ea cât mai curând. Dar eu nu sunt un astfel de părinte.

Rupem atât de multe din noi, ca să ne vindecăm de lucruri mai repede decât ar fi firesc încât, până la 30 de ani, sfârșim falimentari emoțional și avem din ce în ce mai puțin de oferit, ori de câte ori începem ceva cu altcineva nou. Dar să nu simți nimic doar ca să nu simți ceva anume - ce irosire!

Oare am spus mai mult decât ar fi fost cazul? O să mai zic un singur lucru, să mai limpezească aerul. Poate că am fost foarte aproape, dar eu nu am avut niciodată ce ați avut voi doi. Ceva m-a tras mereu înapoi sau mi-a stat în cale. Cum îți trăiești viața este treaba ta, dar ține minte: inimile și corpurile ne sunt date o singură dată și, până să îți dai seama, inima ți se epuizează; cât despre corp, vine un moment când nimeni nu se mai uită măcar la el, cu atât mai puțin să vrea să se apropie de el. Acum este amărăciune, durere. Nu o omorî și, deodată cu ea, și fericirea pe care ai simțit-o.

Gata. Gândurile se dau plecate care-ncotro, iar eu le las să se ducă. Se îndepărtează, unul câte unul, și mă lasă aici, în singurătatea asta care nu mă mai însingurează. Tăcerea umple repede spațiile, mi se opresc cuvintele, închid textul. Câteva se întorc pentru scurt timp la mine, uitaseră să-mi spună:  

Iubește și fă ce vrei. La finalul zilei, oriunde am pune capul jos, nu avem decât ceea ce suntem.

Și e suficient.