CEDO: Ca regulă, simpla existență a unei tulburări de personalitate nu justifică limitarea contactului dintre un părinte și copilul său

Problema a fost ridicată în cauza Cînța contra României (aplicația nr. 3891/19), soluționată recent de CEDO. În esență, unui tată care a fost diagnosticat cu o boală psihică i-a fost restrâns contactul cu fata acestuia, la întâlniri de două ori pe săptămână (fiecare de câte două ore), în spații publice și doar de față cu mama copilului. Instanțele române și-au întemeiat decizia pe:

• dovezile medicale legate de boala psihică a bărbatului;
• declarațiile mamei, conform căreia aceasta ar fi fost abuzată fizic (deși tatăl susținuse că nu ar fi lovit-o);
• decarațiile altor rude;
• documente de corespondență;
• informațiile rezultate din ascultarea copilului.

Ce nu au abordat instanțele române a fost cum se manifestă boala psihică, din perspectiva unui risc asupra copilului, în relațiile tatălui cu fata acestuia. Cu alte cuvinte, instanțele nu au arătat de ce ar trebui limitat dreptul părintelui de a avea o relație normală cu copilul lui, mai ales în condițiile în care nu exista nicio dovadă că și-ar fi lovit fata vreodată sau ar fi pus-o în pericol.

De asemenea, nu reieșea din probatoriul administrat nici că părintele nu ar fi fost capabil să aibă grijă de fata sa, în vreun fel. Acest lucru era cu atât mai relevant cu cât tatăl lua medicamente pentru a-i ameliora starea, lucru ce reieșea și dintr-o scrisoare a unui spital de psihiatrie, conform căreia starea psihică a părintelui era stabilă și nu părea să se înrăutățească.

În acest context, CEDO a considerat că felul cum instanțele române au administrat probatoriul și au determinat soluția adoptată a fost defectuos. O problemă specifică a fost că nu s-a demonstrat, în baza faptelor reținute, cum prezintă un pericol concret părintele pentru copil. În plus, nu a fost administrat probatoriu suplimentar care să identifice exact această chestiune. De aici, nu se puteau trage concluzii pertinente cu privire la aptitudinile tatălui de a avea grijă de copil.

În același timp, copilul însuși s-a plâns cu privire la comportamentul abuziv al tatălui. Instanțele române nu au verificat în mod satisfăcător această problemă, lucru care, iarăși, a demonstrat că există probleme cu felul cum procesul decizional judiciar a decurs.

De asemenea, s-a pus problema, de către Curte, de ce instanțele nu au analizat alte posibilități de aranjare a întâlnirilor între copil și părinte - de exemplu, de față cu autoritățile de protecție a copilului.

În final, s-a mai considerat că tratamentul primit de tată a fost discriminatoriu, fix din cauză că determinant pentru hotărârile judecătorești românești a fost boala psihică a părintelui, fără să fi fost contextualizat acest lucru mai bine, astfel încât situația să fi fost analizată prin referire la toate interesele implicate.

În aceste condiții, CEDO consideră că România a încălcat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Articolul 8, dreptul la viață privată, și Articolul 14, interzicerea discriminării, prin referire la Articolul 8).

Cum nu trebuie înțeleasă decizia

CEDO nu a urmărit să arate că orice părinte cu tulburări psihice are dreptul să aibă o relație de familie obișnuită cu copilul său, indiferent de situație. De fapt, nici măcar nu a fost asta problema de bază în speță. Situația are mult mai multe nuanțe.

Ce a fost, de fapt, problematic, a fost modalitatea prin care instanțele române au abordat această situație sensibilă. Mai exact, discutăm, aici, de mai multe interese, aflate în conflict. Pe de o parte, există interesul copilului de a se dezvolta armonios, de a fi protejat de orice pericol și de a nu fi expus abuzurilor (aspect cunoscut și ca „interesul superior al copilului”). Pe de altă parte, există și interesul fundamental, atât al părintelui, cât și al copilului, de a le fi protejată și asigurată o viață obișnuită de familie, care, printre altele implică și contact între părinte și copil.

În același timp, dacă o instanță intervine și limitează radical contactul pe care un părinte îl are cu copilul său, acest lucru constituie o ingerință în dreptul la viață de familie. „Ingerință” înseamnă că un drept este afectat, însă nu se consideră că el este încălcat, la acest punct, din cauză că ingerința aceea ar putea fi justificată.

Pentru a fi justificată acea ingerință, însă, limitarea dreptului trebuie să urmărească niște chestiuni obiective necesare și proporționale. Raportând acest lucru la speța de față, nimic nu interzice instanțelor să limiteze dreptul părintelui de a avea contact cu copilul său, însă doar dacă acest lucru este cu adevărat necesar.

Or, fix acest lucru nu a fost identificat de către instanțele române. Cum a arătat CEDO, felul cum au fost folosite informațiile rezultate din administrarea probatoriului, faptul că nu s-a analizat suficient de clar cum tulburarea părintelui afectează copilul și alte deficiențe de ordin procedural au rezultat într-o decizie eronată și insuficient de convingătoare pentru a limita dreptul la viață de familie al tatălui. 

În concluzie, ce a fost problematic nu a fost faptul izolat că unei persoane cu tulburări mentale i-a fost limitat dreptul de a avea o viață de familie armonioasă și obișnuită, ci felul cum a avut loc această limitare, prin referire la faptul că nu au fost luate în considerare, în mod suficient, toate interesele implicate. În același timp, poate fi extras un aspect cu caracter de generalitate, de aici - simpla existență a unei tulburări mentale, prin ea însăși, nu reprezintă un temei suficient pentru limitarea contactului unui părinte cu copilul său. Este nevoie de mai mult.