Ceea ce se tace

Resturi de fraze pe care le-a înghițit cu nod în gât. Replici pe care n-a mai apucat să le dea în fața vreunei om care închisese dialogul la fel cum închizi brusc o ușă, forțând pe cineva să rămână pe dinafară. Cuvinte mototolite de vreun plâns care venise pe neașteptate, vorbe fumegânde de furie pe care le-a oprit înainte ca asprimea lor să muște și din celălalt, complimente pe care n-a avut îndrăzneala să le facă la timpul lor.

Îi vine în cap dintr-odată imaginea unui morman de sunete, ca o grămadă de balast - toate cuvintele alea care fuseseră cândva gândite, exprimări de moment pentru tot felul de stări sau emoții, care n-au putut fi articulate când le era vremea  - și iată-le așezate acum la un loc, rămășițe din tot felul de dialoguri ciuntite de frică, rușine ori clișee. Un maldăr de impulsuri înghițite de vii, cărora n-a știut cum să le dea formă sau pe care a simțit că nu mai e rost să le pună în cuvinte, amestecate la grămadă cu fraze întregi pe care și le-a imaginat perorate, pe care a trebuit mai apoi să le digere de una singură, când cei care ar fi trebuit să le primească nu mai erau, unii dintre ei chiar pentru totdeauna.

Poate că n-a avut niciodată suficient curaj și, de teamă c-ar putea spune prea multe, a preferat să zică mai degrabă prea puține. Acum nu își dă seama bine de ce, dar atunci, în clipele alea când sufoca cuvintele înainte să le nască, i se păruse, probabil, un risc mai mic.

Învățase foarte devreme că tot ce nu spui aplanează. Că e mai bine să te ghemuiești în interiorul tău, să înghiți cu buzele strânse tot ce nu ar fi bine să spui și să taci. Furtuna trece. Cuvintele n-ar face decât s-o prelungească.

Din grămada aia de cuvinte vechi, ia cu brațele minții câteva la întâmplare și le privește la fel cum te uiți la un tricou rupt și foarte vechi de care dai întâmplător în fundul dulapului și te gândești de ce dumnezeu nu l-ai aruncat până acum. Îți amintește de ceva drag? E o dovadă că ai fost cândva și omul acela care l-a purtat? Te-ai atașat de el cum te atașezi de-o durere pe care o porți de multă vreme cu tine, iar renunțarea la ea ar presupune un gol? De ce să te surprindă, până să-ți dai seama cât de bine poți respira într-un spațiu rămas liber, ție ți-a fost mereu teamă de gol, ca și cum ar fi avut puterea să te înghită. N-o avea, i-o dădeai tu.

Ce bizar. Cu cât se gândește mai mult la cuvinte, cu atât se umple mai mult de tăceri. Le ascultă atent, nu-s toate ale ei. Printre ele sunt și tăcerile tuturor celor care n-au știut nici ei să-i vorbească. Nu contează, le mângâie pe fiecare cu aceeași îngăduință. De unde ar fi putut ști?  Când înveți să taci prea devreme, ajungi să taci și despre ceea ce ar merita spus.

“Îmi fusese dor să râdem împreună”, va începe așa discuția de joia viitoare.

Zâmbește înțelegător în sinea ei, observând cum respiră mai ușor. Din exterior ar fi putut părea că nu se schimbase nimic. Și într-un fel ca așa și era. De unde se uita ea la lucruri, însă, părea a se fi făcut dintr-odată mai mult loc.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.