Plata la jumătate a amenzilor contravenționale din România face din regimul sancționatoriu, adesea, o glumă

Lângă reședința mea, un poluator nu pare să fie convins să ia măsuri pentru a lucra în condiții care să deranjeze mai puțin calitatea aerului pentru noi, restul muritorilor. Zilele trecute, un vecin ne arăta că, după multe sesizări, Garda de Mediu l-a sancționat în sfârșit - o sumă cu patru zerouri! O victorie minusculă, pentru că poluatorul are 15 zile la dispoziție să plătească doar 500 de lei. O sumă absolut insignifiantă prin comparație cu cele pe care le învârtește.

În momentul în care ai stabilite sancțiuni contravenționale unde amenda poate fi dată într-un interval bănesc atât de mare, mai exact, atunci când diferența dintre minim și maxim e atât de mare, aplicarea acestui mecanism al plății la jumătate din minimul legal face din acel regim sancționatoriu o glumă pentru contravenient. De pildă, textul de lege îți spune că poți stabili o sancțiune între 1.000 și 10.000 de lei. Oricât de mare ar fi sancțiunea, contravenientul are 15 zile să achite 500 de lei - adică o nimica toată.

Stabilirea unui interval atât de mare nu e nicidecum greșită: organul/inspectorul are posibilitatea să acorde o sancțiune care să fie, cât de cât, proporțională cu fapta pe care a constatat-o, faptă care, deși în esență - aceeași, are un grad mai mare sau mai mic de pericol social. Poate contravenția aceea ar merita sancționată cu 7.000 de lei. Poate altă faptă de același fel, două zile mai târziu, la alt contravenient, ar merita sancționată cu 2.500 de lei. Amândoi contravenienții se prezintă la ghișeu să achite amenda în cele 15 zile: amândoi plătesc câte 500 de lei. Care e diferența dintre ei? Financiar, se pare, niciuna. E corect? Categoric, nu.

Problema este că un contravenient potent financiar nu va înregistra acea sancțiune ca ceea ce este, de fapt. Degeaba a primit o amendă atât de mare, pentru că poate achita câteva sute de lei în baza unei legi care îi permite să facă asta.

Legiuitorul a greșit și greșește în continuare atunci când uită cu totul de existența acestui beneficiu al celor 15 zile și stabilește amenzi unde maximul este foarte departe de minim. Astfel de sancțiuni se regăsesc peste tot în legislația noastră.

Câteva exemple:

• în OUG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, avem amenzi stabilite între 1.000 și 30.000 lei și între 2.000 și 100.000 lei;
• Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați prevede amenzi între 3.000 și 10.000 de lei;
• în Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor diferențele între minim și maxim sunt, de asemenea, foarte mari; la fel și în Ordonanța de urgență nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;
• în legea care impune măsuri privind distrugerea ambroziei, responsabilă de alergii serioase la unele persoane, amenzile sunt între 750 și 5.000 de lei pentru persoanele fizice și între 5.000 și 20.000 de lei pentru persoanele juridice;
• pe perioada stării de urgență, deși Guvernul se lăuda cu amenzile date, stabilise niște limite de amendă care nu ar fi pus pe nimeni pe fugă de la nerespectarea ordonanțelor militare - contravenientul putea plăti 50 de lei, pentru că minimul amenzii era de 100 de lei; după ce și-a dat seama că există acest mecanism al plății la jumătate, Guvernul a modificat limitele și a ridicat-o pe cea inferioară.

Regimurile sancționatorii din multe alte state europene nu sunt atât de permisive. Aud frecvent de la români ce locuiesc în străinătate același lucru: oamenii sunt educați și prin sancțiuni, iar atunci când acestea sunt mari, există o reticență mai serioasă în a încălca legea. Iar sancțiunile sunt, adesea, foarte mari.

Îmi amintesc când, așteptând în Irlanda, în stație, un autobuz, am aflat de pe un afiș că pot primi o amendă de 100 de euro dacă nu am bilet - bilet care costa până în 5 euro. Sancțiunea m-a speriat atât de tare că am întrebat șoferul, când i-am dat banii, dacă sigur îmi ajunge biletul pentru toate stațiile acelea sau trebuie să mai plătesc ceva, căci nu vreau să fiu amendată.  A început să râdă: da, e suficient, mi-a spus.

Dacă ne plângem în mod constant de atitudinea față de lege este adesea superficială în România, oare n-ar trebui să începem să reanalizăm sistemul sancționatoriu și să modificăm ceva la el?