Au vedetele dreptul să se comporte ca noi, toți ceilalți? Dar să-și dea cu părerea despre orice?

Mi-a plăcut de când am văzut-o prima dată la televizor. Dansa, cânta, era întruchiparea veseliei. Era, ea și alții, declanșatorul de care aveam nevoie să-mi transform ziua. Procedăm așa cu toții, atunci când folosim rezultatele muncii unor oameni (actori, muzicieni, scriitori etc) pentru a ne face viața mai frumoasă, pentru a evada și a poleí prezentul în culorile unor lumi în care respirăm altfel.

Apoi, într-o zi, ani mai târziu, am întâlnit-o într-un aeroport. N-am fost niciodată genul de om care să-i deranjeze pe alții, așa că am privit-o de la o distanță decentă, în timp ce mergeam spre treburile mele. În cele câteva secunde cât am trecut pe lângă ea, și-a ”băgat” și și-a ”scos”, în conversația de la telefon pe care o porta, o grămadă de lucruri. Poate nimerisem eu într-un moment prost, m-am gândit. Doar că, apoi, am văzut-o certându-se cu oamenii de la îmbarcare, cu stewardesa, refuzând agresiv să dea un autograf cuiva și așa mai departe. Urât, m-am gândit. Ceva s-a schimbat în mintea mea.

N-am mai ascultat, de atunci, cântecele ei. Ușor-ușor, au încetat să-mi placă. Pentru mine, ea livra o experiență. Un pachet de lucruri ce-mi construiau, în minte, diferența dintre bună dispoziție și viață obișnuită. De-atunci încolo, experiență avea să fie mereu legată de aeroportul acela și, fără să mă gândesc prea mult la asta, am ales că nu-mi mai e utilă.

Mi-a luat mulți ani să-mi dau seama că am greșit. Că n-ar fi trebuit să-mi pese de acea întâlnire din aeroport, de fițele de vedetă pe care le-am văzut acolo, că oamenii sunt oameni, artiștii sunt artișți și viața, ei bine, are metodele ei de-a ne face să înțelegem lucruri. Cumva, m-a ajutat vorba lui Einstein: ”dacă judeci un peste după abilitatea lui de-a se sui în copac, o să trăiască toată viața cu sentimentul că e prost”.

Trăim într-o societate ce ridică, adesea, pe un podium înalt, înalt de tot, oamenii care-i plac. Îi adorăm, le oferim atenția noastră. Iar atenția, ehe, e genul de monstru ce crește în tăcere, în mintea și inima oricui, până ce transformă obiectul pe care s-a fixat. 

Așa se naște dorința de reviste de scandal, cele care urmăresc oamenii publici peste tot, încercând să le surprindă gesturile sau mimica, în căutarea unor păcate lumeșți pe care le-ar putea expune. Și aici vorbesc despre oamenii cunoscuti ce, în anumite domenii, chiar au realizat ceva, nu despre ”vedetele de profesie”, fete sau băieți celebri doar pentru că s-au culcat sau certat cu cineva.

Societatea își dorește să-i analizeze pe oamenii celebri în cele mai mici detalii. Aceeași societate care-i urcă pe podium, își dorește, într-un colțișor al minții sale colective, să-i vădă prăbușindu-se în abis, mâncați de acuzația c-ar fi, până la urmă, doar oameni.

Ei n-au voie să aibă păcatele noastre. N-au voie să iasă din pielea personajelor pe care le construiesc undeva, în cărți, filme sau pe scenă. Iar atunci când o fac, le disecăm de parcă s-ar fi sfârșit lumea. Deși, în realitate, prin păcatele lor, aceșți oameni transmit că sunt ceva ce-au fost întotdeauna, doar că i-am tratat altfel, transformându-i în droguri ambulante pentru starea noastra de bine.

Unde tragem linie

Există, totuși, un aspect al vieții vedetelor de astăzi ce merită arătat cu degetul. Acolo mi se pare că putem trage linie și, dincolo de momentul în cauza, îi putem arunca, pe ei și opera lor, cel puțin în mintea noastră, la coșul de gunoi al istoriei.

Vezi, unul dintre păcatele noastre, oameni moderni, e că ajungem, adesea, să credem că suntem mai deștepți decât suntem în realitate. Cu cât trece mai mult timp în care ajungem să fim pe un podium iar oamenii din jur să ne aprobe mecanic acțiunile și gândurile, cu atât credem mai mult în valoarea cuvintelor noastre. Asta face mulți oameni, performeri de necontestat ai unor domenii diverse (film, sport, muzică, teatru, carte etc), să fie măcinați de nevoia de-a fi mai mult pentru societatea din jur.

Unii intră în politică, alții doar comentează realitatea zilei. Cei mai mulți o fac folosindu-se de notorietatea lor, folosindu-și canalele pe care, de obicei, comunica noutăți cu publicul lor. Și, odată ce intră în această horă, aleg să-și refolosească încrederea pe care publicul le-a acordat-o.

E ca și cum ”eu, fanul tău declarat sau nu, omul care ți-a dat like pe Facebook ori ți-a cumpărat operele, omul care, cumva, prin contribuția lui mică te-a ajutat să ajungi la rangul de vedetă, mă văd trădat de acțiunile tale prin care folosești puterea ce vine și de la mine într-un scop cu care n-aș fi fost de acord niciodată s-o folosești”. 

În astfel de cazuri, omul ce-și folosește notorietatea câștigată în alte domenii pentru a se pronunță pe zone în care, evident, n-are niciun fel de cunoștințe de specialitate, alege să transforme încrederea fanilor săi într-o armă cu efecte imposibil de descris. Așa ajung să ne bântuie visele vedete ce emană în spațiul public tot felul de aberații științifice.

Încep, mai întotdeauna, prin a spune ”eu cred”, de parcă ar vorbi despre un Dumnezeu mai mic, strecurat printre rândurile oricărui subiect la care se referă. Apoi, într-un fel sau altul, se folosesc de notorietatea pe care au câștigat-o în alte domenii pentru a-și împinge vorbele în pagina întâi a ziarelor și orele de vârf ale televiziunilor. Și asta e de blamat. Pentru asta, merită cu adevărat să-i scoți din suflet, să-i ignori și să-i arunci la coșul de gunoi al inimii tale. Să-ți iei înapoi bucățica ta din puterea lor mediatică.

Și din cauza acestor oameni, societatea noastră arată astăzi în halul în care arată. Nu doar la noi, ci peste tot în lume. Pentru că oamenii ăștia cărora le putem ierta, de cele mai multe ori, păcatele banale, au transformat discursul public într-o tarabă în care fiecare are o părere despre orice.

”Dacă fotbalistul X ori cântărețul Y își dau cu părerea despre structura genetică SARS-COV-2, eu de ce n-aș face-o?”, se întreabă astfel omul obișnuit. Și așa e. Dacă vedetă Z, fără nicio calificare evidență ce ține de acel subiect, are dreptul de-a transformă ”credințele” sale într-un subiect dezbătut public, atunci oamenii obișnuiți de ce n-ar face asta? 

Credințele noastre, ale tuturor, despre orice subiect al lumii, au devenit astăzi adevăr alternativ. Cumva, am reușit, ca societate, să dăm minciunii un alt nume, îngropând astfel un păcat vechi de când lumea sub molozul libertății de expresie ce ne place atât de mult.

Pentru accentuarea acestei tendințe, cred ca oamenii publici merita blamați și arătați cu degetul atunci când ies din aria lor de competență.

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul Simonei, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.