Povestea unui băiețel cu degetele prinse-n ușă

Poveste cu îngeri

Librărie, raionul de cărti pentru copii. El, 10+ (sau poate mai puțin, greu mai ghicești vârsta reală a copiilor de azi). Îmbrăcat elegant, altfel nici nu-l vedeam. Niște pantaloni verzi, scurți, de austriac vânător de munte, o cămașă albă, strânsă la gât cu un papion roșu aprins. Blond, aproape alb în cap de la cât de blond e. Rotofei și roșu în obraji, roșu ca un băutor adevărat. Dacă îl vezi undeva, nu ai cum să nu-l observi.

"Da, mami!", îl aud spunând încet. "Da, mami!", și capul i se aplecă ușor la cuvintele astea, semn că le spune cu frustrare. "Da, mami!", și pe masura ce tonul se înăsprește, încep să am senzația că nu-i un copil, ci un soi de mașinărie stricată, ucisă de un zeu care vrea supunere absolută.

"Da, mami!", și șoapta devine o jumătate de strigăt. Apoi își pleacă iar capul, domolit în revolta lui. "Da, mami!", și trupul lui mic se chircește într-o capitulare finală. Pleacă, trece prin spatele meu târșâindu-și picioarele și se oprește, un metru mai încolo, în fața raionului de jocuri pentru copii.

Acolo e ea. Are cam aceeași vârstă cu el. Si e un soi de Merida din Brave, cu părul roșcat, explodat în toate părtile, cu o rochiță albastră, ca de blugi, care-i dă o alură de spiriduș al pădurii.

"Mama spune să-ți zic că-mi pare rău", îi spune el tare, uitându-se în jos. Și repeta apoi, într-o șoaptă repezită: "Dar nu-mi pare!". Ea nu-i spune nimic, iar el își ridică ochii. Papionul pare că se strânge și mai mult. "Ai auzit? Îmi pare rău, ți-am zis!", repetă el mai tare, cât de tare e politicos să vorbești într-un loc public, încercând să-i arate mamei că face cum a promis. Apoi repetă, iar, repede și șoptit: "Dar chiar nu-mi pare. Chiar nu!". E supărat rău și pare că nimic nu-l poate face să-i treacă. Nici măcar rugămintea mamei.

Mă gândesc la faptul că, oricât de mici ar fi, puișorii ăștia de om pot fi la fel de răi ca noi, ăia mai mari. Că n-au scrupule. Îl includ pe băiețel în categoria copiilor răi și dau să mă întorc la căutat cărți în rafturile bibliotecii. Ceva, însă, mă face să-i mai urmăresc două trei secunde.

Ea îl ia de mână și apoi se întâmplă ceva. Cumva, de la distanță, fetița aia pare un îngeraș adevărat. Calmă, genul de om bun, căruia nu vrei să-i faci rău nici cu un fulg. Spinarea lui se îndreaptă, ciudat, iar el, băiețelul înverșunat de acum câteva secunde, o urmează tăcut, în timp ce ea îl conduce, strângându-l de mâna.

Își târșâie amândoi picioarele prin spatele meu. Și o aud spunându-i șoptit: "Data viitoare când mă mai pârăști, o să îți prind mâinile în ușa. Și o să închid ușa de multe ori, până îți pică unghiile, cum i-au picat lui mami când a bătut-o tati. Să fii mulțumit că nu te-am bătut mai rău. Acasă vei mânca nisip, să știm că data viitoare nu mă mai spui."

Vorbește atât de natural, încât, dacă ai auzi doar tonul vocii și nu cuvintele, ai crede că vrea să-l aline pe fratele ei. Și sistemul meu de detecție, acela care mai sus îl punea pe băiat într-o categorie de oameni, îmi apare, clar ca lumina zilei, în adevărata lui valoare. Trăim vremuri în care îngerii au coborat pe Pământ și s-au dedat la plăceri lumești. 

Și simt părul cum mi se ridică pe ceafă în sus, de parc-aș fi vreun soi de porc spinos. Și-mi vine să plec, dar nu pot să mă întorc repede, să nu-i văd fața. Nu de alta, dar o să mă bântuie o vreme lucurile pe care le-a spus. Și nu știu ce mi se pare mai deranjant, că s-a stricat decorul idilic ori că acolo, printre cărțile de povești, mi-am reamintit că nu trebuie să le oferim copiilor noștri doar bani, oportunități, haine, basme ori jocuri. Copilăria e mai importantă.

Cu picioarele pe pământ

E nevoie de multe lucruri să poți crește un copil echilibrat. Prea multe ca să le pot enumera aici, asta daca le-aș ști, cumva, pe toate. Toate aceste lucruri, însă, trebuie să aibă un fundament fără de care n-ar avea viață nici măcar o clipă: trebuie să-ți pese de soarta acelui copil. Să-ti pese cu adevărat. 

Bineînțeles, declarativ, tuturor ne plac copiii la a căror aducere pe lume am contribuit. Și e sinceră declarația, sunt sigur. Dincolo de ea, însă, începe lumea de carton care acoperă astăzi copilăria într-un mod pe care e greu, cu adevărat, să ni-l imaginăm. Mulți oameni preferă să-și facă griji pentru nevoile lumești ale copiilor: să fie hrăniți, îmbrăcați, sănătoși, să meargă la școală, la un liceu bun, la facultate etc.

Puțini se gândesc dincolo de acest aspect. Spre exemplu, iată câteva concluzii ale unui studiu din 2019 privind Utilizarea internetului de către copii, studiu realizat de organizatia Salvați Copii. Ce e important e că vorbim despre un studiu de dinainte de pandemie, când timpul petrecut online era semnificativ mai mic decât astăzi. Hai să vedem cu ce pericole s-au confruntat copiii din Romania, online, în 2019:

• 43% dintre copii afirmă că postează online informații personale precum fotografii, adresa la care locuiesc, locurile unde merg
• 43% dintre respondenți afirmă că au văzut sau primit mesaje cu conținut sexual în mediul virtual
• 22% dintre copii spun că au văzut sau primit mesaje cu caracter sexual zilnic sau cel puțin o dată pe săptămână
• Aproape jumătate dintre copiii care au avut acces la mesaje cu conținut sexual spun că le-a fost trimis personal un astfel de mesaj și aproape 20% că li s-a cerut o fotografie sau o înregistrare video în care să își arate părțile intime. Remarcăm că în acest ultim caz ponderea fetelor care spun că li s-a cerut acest lucru este semnificativ mai ridicată decât cea a băieților.

Dar asta nu e tot. Hai să vedem cum își petrec timpul pe internet copiii incluși în studiu:

• 63,5% din respondenți afirmă că se joacă online, semnificativ mai mulți băieți și elevi de gimnaziu.
• 43% dintre copiii care spun că se joacă online menționează, întrebați numele jocului, „Grand Theft Auto” sau „Counter Strike”, ambele implicând violență și fiind destinate exclusiv publicului adult

Și mai interesant, doar 2 din 10 copii au avut curajul / cheful / dorința de a apela la cineva pentru ajutor, atunci când au fost puși în fața unor situații în care s-au simțit amenințați. Aș vrea să ne folosim de această ultimă statistică, pentru că ea spune multe despre societatea noastră.

Ce facem cu bullying-ul?

România toată comenteaza în aceste zile exemplele de bullying ce s-au întâmplat la Tg-Jiu, deși multe alte localități din țară ne-au dat, în decursul timpului, exemple ale unor astfel de fapte. Cumva, discutia s-a focalizat pe acei copiii și pe fapta lor punctuală, uitându-se, însă, o întreagă dramă ce se petrece în spate, acolo unde obișnuim să aruncăm lucrurile ce nu ne convin.

Avem, din 2019, o Lege (241 din 2019) care definește ce înseamnă bullying: ”Violența psihologică - bullying este acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acțiune sau serie de acțiuni, comportamente ce se desfășoară în unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale.”

Comportamentul este interzis prin legea respectivă, în unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale. Legal, vorbind, toată lumea e acoperită. Copiii, însă, n-au cum să beneficieze de o astfel de lege, pentru că problema reală care stă în spatele fenomenului nu ține de lipsa unei legi, ci de lipsa acelui fundament despre care vorbeam mai sus, în relația părinților cu copiii lor.

Puțini părinți construiesc, alături de copiii lor, o relație de încredere care să-i facă pe aceștia din urmă să apeleze la ei atunci când au probleme. Atunci când îți pedepsești copilul că face greșeli, că ia 9 și nu 10, când, ori de câte ori apelează la tine pentru ajutor îi repeți că o moară stricată că el e de vina, că e prost sau fricos, atunci copilul încetează să mai caute ajutor. Atunci când iti ignori copilul, îl condamni să nu aibă sprijin la greu. Va ști că nu-ți pasă, orice s-ar întâmpla, deși nu-i adevărat. Doar că el nu știe ce-i adevărat și ce nu-i adevărat, știe doar ce vede în fiecare zi din viața lui.  

La fel ca în cazul altor victime ale unor abuzuri, copiii supuși violenței de tip bullying nu au curajul să ceară ajutorul cuiva, pentru că știu că nu-l vor primi. E atât de greu să te convingi tu, copil fiind, că poti îndura orice amenințare, dar trebuie să spui cuiva ce se întâmplă. Dacă peste acest calvar se suprapune și drama unor părinți insensibili, rezultatul e simplu. Acel copil va învăța că trebuie să se descurce singur. Puțini au curajul să reactioneze, pentru ca viața nu e ca în filme. Majoritatea devin aluat într-un malaxor din ce în ce mai mare ce astăzi poartă numele de bullying.

Plăceri lumești

Bătaia nu-i singura dramă ce se ascunde sub covoarele multor români. Chiar nu e. La fel cum nu-s nici băutura ori lăcomia. Nici furtul nu mai e ce-a fost, din moment ce l-am scos din sfera lucrurilor reale și l-am dus în altă parte, peste principii și viitor, peste speranțe și drepturi. Cu toate astea, putem trăi și într-o lume în care oameni străini unii de alții își fură, zilnic, viitorul.

Ce mi se pare o dramă reală pentru lumea în care trăim e că multor părinți nu le mai pasă de copiii lor decât cu creierul (dacă le mai pasă vreun pic). Puțini mai folosesc inima. Prinși în dramele lor personale, puțini părinți se mai pot pune în mintea și pielea unui băiețel blond, îmbrăcat ca un vânator de munte din Austria, care merge spre casă știind că urmează să mănânce nisip sau că-i vor fi degetele prinse-n ușă. 

Și că sora lui o să închidă ușa de multe ori, până îi pică unghiile, cum i-au picat lui mami când a bătut-o tati.