Furia părintelui și abuzul emoțional. Cum îți gestionezi mânia pentru a nu-ți răni copilul

Articol scris de Theodora Fințescu

De multe ori, avem impresia că cei mici parcă fac intenționat anumite lucruri ca să ne sâcâie, ca să ne certăm cu ei, ca să ne înfuriem. Dacă acest lucru pare să se întâmple des, este necesar să ne întrebăm oare cât timp dedicăm noi exclusiv copilului?

Nevoia copilului de a se conecta cu părintele

Copilul are nevoie de conectare cu noi, de atenția noastră, iar când aceasta nu este obținută, o va cere și în moduri negative. Pentru copil este dificil de gestionat absența părintelui din relația cu el (și între adulți indiferența este toxică), motiv pentru care va observa că, dacă face ceva nepotrivit, mama sau tata renunță la ceea ce făceau și îi vor da atenție… fie ea și sub forma unor certuri sau crize de furie. Fără să înțeleagă, copilul va învăța că poate obține atenție și astfel.

Se spune că un copil care se simte securizat afectiv se va juca singur în prezența părinților. El știe că sunt acolo pentru el și poate face activități autonome. Dacă cel mic solicită tot mai multă atenție, a apărut o teamă de pierdere și se simte nesigur.

Așadar, este necesar să identificăm ce motive declanșează anumite tantrum-uri întrucât ne ajută să gestionăm mai eficient furia în relația cu copiii: copilul nu vrea să ne enerveze, are nevoie de conectare cu noi și așa o cere.

Reguli pentru a nu permite furiei să escaladeze

În primul rând, trebuie să ne luăm câteva angajamente, precum: nu lovesc, nu jignesc, nu etichetez, nu pedepsesc când sunt furios. Sub imperiul acestei emoții, marea greșeală este că simțim nevoia să acționăm imediat, să facem ceva. Dar nevoia vine din presiunea propriei emoții, nu din ceea ce se întâmplă în afară. Așadar, să ne obișnuim să spunem „nu este o urgență să îl educ în acest moment, când sunt furios”.

În felul acesta, când apare furia în relația cu copiii, putem folosi acest prilej pentru a-i modela un mod sănătos de gestionare a acestei emoții. Cât despre „lecția” pe care o are de învățat… copilul nu pleacă nicăieri și vei avea mai mult succes când discutați cu calm, amândoi. Dacă tu pierzi controlul și țipi (sau mai rău), îi arăți cum gestionează adulții furia. Nu este ceea ce vrei să învețe copilul tău. Stabilește o limită înainte ca furia ta să escaladeze.

Poate ești obosită, stresată, iar copilul tocmai a descoperit că are tobe. Cum nu ai resursele necesare să faci față momentului artistic, stai de vorbă cu copilul și roagă-l să se joace altfel. Sau, dacă repetă comportamentul, fă-ți timp să îi vorbești cu calm, din nou. Nu țipa, nu aștepta „să termine”, întrucât furia ta va crește. Nu uita că intenția copilului nu este niciodată „să facă rău părintelui”. Copilul are micul lui univers în care, probabil, fix acel moment era perfect pentru un concert la tobe.

Nu ar fi rău să ne întrebăm, atunci când ne înfurie copilul, despre a cui nevoie este vorba: a noastră sau a copilului? Uneori furia poate fi un mod de a spune celui mic „mă deranjează nevoia ta de acum și vreau să fie luată în calcul nevoia mea”. În felul acesta îl învățăm, treptat, să renunțe la nevoile lui și că pentru a menține o relație, nevoile celuilalt primează.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.