Neajunsurile comunicării oficialilor față cu reacțiunea publică

Comunicarea este o stradă cu două sensuri. Pentru că nu le putem răspunde direct guvernanților noștri, într-un dialog tête-à-tête, sensul care pleacă de la noi înspre ei în cadrul comunicării este suma tuturor celorlalte moduri în care le răspundem, în mod indirect: de la ștampila de vot și până la proteste, greve ș.a.m.d.. Între noi și guvernanți se interpune, în societatea noastră, de cele mai multe ori, presa. Pentru că nu stăm toți să ne uităm când președintele sau ministrul Cutărescovici vorbește în direct (transmisiune facilitată tot de presă, în fapt), mesajul comunicat ajunge la noi tradus de jurnaliști, apoi de lideri de opinie, de vecini și tot așa. Desigur, traducerea are întotdeauna o doză de subiectivism, e scrisă adesea cu fontul care plătește salariile ori prezentată verbal într-o așa-zisă sinonimie care ratează total mesajul. 

Ce ne facem când comunicarea e proastă, din start? 

Bâlbâiala oficială, altfel spus, superficialitatea în comunicare a guvernanților noștri a marcat anul acesta gol după gol, după gol. Am văzut ministru și premier care au ieșit din aceeași ședință de Guvern vorbind, pe același subiect, despre lucruri complet diferite; am văzut vicepremier și miniștri anunțând public măsuri guvernamentale despre care părea că știu la fel de mult ca cei care învață în dimineața unui examen; măsuri adoptate cu semne de întrebare, la care inițiatorii nu și-au pus în agendă să răspundă decât după un prea târziu moment și lista continuă - martori am fost cu toții.

Tocmai pentru că urmăresc constant fluxul de informații oficiale și comunicările guvernanților, observ cu mult mai des decât mi se pare admisibil nu doar bâlbâiala, ci și fragilitatea discursului public - care, de cele mai multe ori, e încropit, are numai fațadă și deloc conținut, e lipsit de un mesaj clar și concis ori stă pe coloana vertebrală a unei compuneri de clasa a IV-a. 

Nu demult vorbeam, cu ocazia unui alt editorial, că există în România o școală veritabilă a textului de dragul textului, a scriiturii goale de subiecte și predicate într-o structură prea plină de adverbe și adjective. Se învață la școală, dar se folosește și de către autoritățile noastre, și de către guvernanți, și de către parlamentari din belșug. Cu atât mai mult atunci când nu vrei să fii suficient de sincer cu opinia publică, de teama pierderii capitalului politic, ori când nu ești suficient de pregătit ca să stai în poziția din care vorbești, discursul public se transformă într-un formalism cumplit. 

Comunicarea publică în pandemie este esențială; nu doar pentru că poate să taie, dacă nu chiar să smulgă din rădăcini ideile conspiraționiste, fake news-ul ș.a. asemenea, ci mai ales pentru că oamenii au nevoie mai mult ca niciodată de ea. Una e să vorbești, în vremuri normale, despre cum vrei să ajuți un sector de activitate care a dat de greu, alta e să vorbești în pandemie, pe un fundal economic precar, cu oameni care se tem nu doar pentru sănătatea lor, ci și pentru siguranța locului de muncă, despre cum vrei să ajuți acel sector de activitate. Pentru că să vii azi să spui că le plătești salariile și mâine să spui am greșit, s-a înțeles greșit este inadmisibil. Emoția publică e la cote maxime, iar comunicarea contradictorie și slabă produce reacții mult mai mari decât în vremuri obișnuite.

În cvasitotalitatea măsurilor date de Guvern de la starea de urgență încoace a roit fie incertitudinea, fie eroarea, fie superficialitatea, dacă nu toate la un loc. Despre chestiunile ce privesc strict sistemul sanitar, contradicțiile și sferturile de informație nu pot spune decât un lucru în urechile celor care sunt deja sceptici: minciună. Superficialitatea comunicării publice, în pandemie și înaintea ei, este principalul motiv pentru care încrederea opiniei publice în mesajul transmis e tot mai slabă. În aproape orice categorie socială, profesională ori de vârstă, oamenii au cel puțin un dubiu cu privire la situația epidemiologică actuală ori cu privire la situația economică a țării. 

Autoritățile iau târziu poziție contra fake-news-ului care se viralizează alarmant de mult - aici, comunicarea lipsește cu desăvârșire. Chiar și în fața unei banale știri, izvorâte undeva anul trecut, în redacția unui ziar cândva respectabil, ulterior reluată anul acesta și puternic răspândită în presă, autoritățile nu au luat nicio măsură pentru a dezminți informația care se rostogolea și care, cu siguranță, a rămas în mintea multora ca fiind adevărată (era vorba de examenul pentru permisul auto, știrea falsă fiind aceea că îți trebuie școli superioare ca să mai poți obține permisul acum...). 

Departamentele de comunicare există, consilierii există, oameni competenți - o, da! - încă mai există. Și atunci ce face ca mesajul să fie atât de prost livrat? Ce face și din restul aspectelor ce țin de guvernare, administrație și organizare centrală și locală să fie atât de proaste: crasa superficialitate a celor responsabili. 

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul lui Alin, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.

--