Aceste refuzuri care nu se uită

Le spune lor, care-ar trebui să o-asculte, măcar din datorie, dacă nu din altceva, ce crede ea că vrea să facă când „se face mare”. Fără pretenții, doar rugămintea să asculte până la final. Să treacă peste întreruperile firești ale vocii, căci nodul cela din gât, inexistent, dar deranjant, amenință să arunce totul în aer. Or, când ești atât de tânăr, să-ți crape glasul sub dolmenul emoției e ceva comun, dar fatal în orice demers ai încerca să duci la bun sfârșit.

Începe, pentru că așa a învățat din filmele acelea, să se expună și să spună. Eu sunt. Eu aș vrea.

Pentru că, adesea, părinții trăiesc cu impresia că știu ce au creat, ce au hrănit, ce au alinat; că ne cunosc ca pe podul palmei pe care, chiar dacă au ridicat-o o dată sau de două ori, o știu cu toate liniile și curburile ei. Când văd înăuntrul omului pe care l-au dat societății, sunt adesea surprinși - plăcut sau nu. Alteori, refuză cu totul să ne vadă. Cu cine semeni tu așa?

Eu sunt. Eu vreau.

Cu greutate, își continuă pledoaria, sub privirile dezamăgitoare ale audienței sale părintești. Fiecare oftat își spune cuvântul. Vorbitul seamănă tot mai mult cu cele 15 minute pe care ți le oferă onorata instanță (care, oricum, s-a antepronunțat în gând) pentru că așa i-o cere legea, să te lase să spui ultimul cuvânt: Să nu dureze mult, atâta doar, trebuie să mai ajungem și la masă, domnule avocat. Sau: mai repede, că începe Călinescu.

Încet, încet, discursul se deșiră, pentru că e greu să-l controlezi dacă nu l-ai schițat. Cu atât mai dificil când singurul care e atent cu adevărat la tine ești doar tu. Te amăgești că-ți face bine să te auzi cu voce tare, că, poate, poate, demersul tău sclipește nu doar în mintea ta. Că, de la un anumit cuvânt încolo, ai să culegi atenția și a altcuiva, că printre crăpături o să se vadă victoria, vei fi convins măcar pe jumătate că ai și tu dreptatea ta.

Eu aș vrea. Eu cred.

Nimeni nu poate avea certitudini la vârsta aia, nici după majorat, nici la 30 de ani, nici la 60. Să spui ce știi că simți și știi doar tu mai bine - un gest de mult curaj, nu altceva. Să fii atât de sincer cât se întinde înțelegerea ideii de sinceritate la vremea respectivă. Să nu ceri nimic decât terenul pe care să te expui, neutru, într-o negociere pentru viitorul care, culmea, doar ție îți aparține. Culmea pentru că n-ar trebui să negociezi nimic, ar trebui să capeți tocmai atunci tupeul cel mai odios din lume, să pretinzi, nu să întrebi, să afirmi, nu să cauți aprobare.

La finalul discursului, epuizată, Eva știe deja verdictul, pentru că se citește în ritmul cardiac al audienței sale, în figura blazată a atotcunoașterii părintești. Cu greu au reușit să o asculte, orbiți de sentimentul că tinerețea se hrănește doar cu vise, undeva departe de realitatea în care ei trăiesc - ei, oamenii mari. 

Pledoaria, cum spuneam, e în zadar. Judecătorii s-au pronunțat demult. E doar un formalism despre care, înghițind cu totul nodul din gât, nici măcar nu mai crezi, la final, că a fost chiar necesar. Te-ai expus și, practic, tot ce-ai spus e în zadar. Sinceritatea, spre deosebire de ce te învață filmele alea proaste, nu te ajută la nimic. Dreptatea, despre care înveți mai încolo, ți-o faci tu singur, în lumea reală, când, ani mai târziu, la masa galbenă, e rândul tău să te uiți în felul acela blazat, să spui, cu răceală, ca-n răspunsul primit acum atâția ani:

Nu.

---

Din seria „30 de fragmente”