Pe avocatnet.ro găsești mii de consultanți, din diferite domenii, pe care îi poți contacta direct.
Află cum!
Pe avocatnet.ro se fac lunar mii de cereri de consultanță către consultanții înscriși.
Află detalii!
Vrei să afle și alții câte lucruri știi în domeniul tău de activitate?
Răspunde la întrebăriCele mai serioase discuții le purtăm, adesea, când pare că nu vorbim deloc serios. Constatări mai mult sau mai puțin profunde, care ne lovesc „în freză” din spatele unor glume. Acum ceva ani, a trebuit să mă așez cu gândul peste o discuție scurtă, amuzantă, cu un pescar irlandez care-mi voia bocancii. Într-o dezordine de idei, la vârsta aceea credeam că tot ce-mi trebuie mă-nconjoară, că după complexitate tânjesc.
Articolul continuă mai jos
Să iei mașina de la est la vest, tot drumul, în țărișoara asta, superbă insulă verde, înseamnă să mergi nici mai mult, nici mai puțin de patru ore. Desigur, ei au autostrăzi, noi - nu. Lesne de înțeles.
Zis și făcut, dar, cum nu conduceam, pe-atunci, nici chiar pe partea „bună” a drumului, cu atât mai puțin pe stânga, m-am urcat într-un autocar plin de turiști. Drumuri line, chiar și pe cele mai excentrice coline, țara celor 50 de nuanțe verzi te poartă lin între viața la țară și viața la oraș dar tot cam ca la țară; o poveste de lume și o lume de poveste, o țesătură de ritmuri vesele, ritmuri cântate la linguri, în subsolul unor bodegi de unde gălăgia nu pare să treacă de ziduri și geamuri, o alegorie de momente ploioase și însorite; un loc unde toamna mi-a părut mai primăvară ca primăvara însăși. Irlanda.
Înconjurată de ape, privește măreț către Lumea Nouă, peste Atlantic, de unde lumea cu totul se vede altfel. Mai calmă, mai pitorească, mai simplă.
După „un lung” drum prin ploaie, mașina se oprește în parcarea din buza oceanului - cam în tot atâta timp de mers cât ne ia nouă să parcurgem Sibiu - București. Destinația nu era tocmai parcarea, ci felurite peisaje, la capătul Europei, practic; plus o plimbare cu barca în ceea ce mi s-a spus că e o zi perfectă, întrucât apele sunt doar mediu-învolburate; o plimbare săltăreață cu barca, unde speram că celor trei ruși nevorbiți să li se înfășoare intestinele în jurul plămânilor doar ca să tacă tot drumul de întoarcere.
În micul port, un singur pescar, aparent, și călăuza noastră pe barcă.
„Mișto bocanci, don'șoară”, îmi spune în accentul acela care urcă abia la final de frază.
Albaștri. Aproape că uitasem ce port, căci îi încălțam deja de vreme bună. Șireturi roșii - pentru deochi. Îi mulțumesc. Mă tachinează:
„Nu mi-i dai mie?”
„La schimb pe ce?”
Stinge țigara și-ntinde mâna cu degetele greu muncite să-mi arate o căsuță pe deal, pusă ostentativ pe muchie, în bătaia vântului; mică, gri și, probabil, și foarte veche.
„E tot ce am”, îmi spune, cumva, modest. Dar ce mai bogăție!, mă gândesc, amintindu-mi de garsoniera mea, de casa alor mei, de aerul sufocant al Bucureștilor mei, de viața pe care deja o simțeam cum mi se împresoară în jurul gâtului, de stresul muncii bine făcute, de fireasca zilnică întrebare: „așa și ce facem cu ziua de mâine?”. Pentru că acolo nu mai conta nimic.
Prea simplă, prea modestă, viața acolo părea, în mod straniu, să fie așa cum ar trebui; tot ce nu aveam aici, tot după care tânjeam. Că oricât de mare e parterul și oricâte garaje ai avea, aceste aparente nimicuri sunt mult peste ce ne-am putea dori.
Bocancii i-am păstrat. Într-un dulap, curați, dar nepurtabili, ca o amintire că nicio altă pereche dintre cele care-i înconjoară nu valorează mai mult.
---
Din seria „30 de fragmente”
Citește mai mult despre editorial, 30 de fragmente
Comentarii articol (4)