La masa unde chelneriță era, atunci, doar soarta

Gătisem cât pentru toți oamenii pe care nu-i aveam de așezat la masă: mama, singură la masa ei, tata, singur la a lui, bunica la fel. Din evidente, binecunoscute motive, nu ne-am putut cu toții reuni; am fi putut - dacă nu ne-ar fi păsat de ceilalți, dacă am fi mințit, dacă ne-am fi „jucat” incorect, cum au făcut-o mulți, mulți alții; dar noi, nu. Am mulțumit pentru belșugul unei mese pe care atât de mulți nu și-o permit.

Mâncarea ne binedispune - și s-o mâncăm, și s-o pregătim; nu doar dragostea, despre care se zice cel mai adesea că trece prin stomac, ci toate celelalte sentimente, trăiri - toate trec pe acolo. Îmbucătura care ne duce teama, hazul ori neliniștea din vârful gândului până în intestine. Acum că ne putem pune viețile cu totul înspre admirația, uimirea, indiferența ori disprețul orișicui, unii au făcut din bucate o adevărată estetică. Când vin peste noi zile ca astea, mari sărbători, toți vrem să arătăm că știm și să facem, și să mâncăm. De parcă nimeni n-o mai face în afară de noi. Și chiar dacă știm, o facem așijderea.

Isprăvisem masa când a sunat telefonul. La celălalt capăt, o voce cu care demult nu mai vorbisem. Ne cunoaștem, totuși, de când niciunul dintre noi nu știa să-și iscălească numele corect pe-o foaie.

„Îmi vine să plâng, uite”, îmi spune. „Știi ce mi se pare cel mai trist? Că nu știu cum am ajuns aici; mă enervează să știu că am rămas de unii singuri, că ne ținem unii altora de companie la telefon, că ai mei sunt departe; mai știi că eram cândva cu toții împreună, ne țineam unii altora și de frumos, și de urât; iar acum tu mă întristezi, cu bucatele tale înșirate în văzul tuturor, îți jur că aș veni pe jos, așa de înfometat sunt; nu, nu crede că n-am ce mânca, doar că nu e Paște și pentru mine; nu știu să fac ce știi tu, nu am pe nimeni să m-ajute; și nenorocita asta de muncă mi-a consumat tot timpul că nici nu știu când luni s-a transformat în duminică, m-a luat pe nepregătite. Hai să ne revedem când se termină toată treaba asta, hai să ne scriem mai des, să ne vorbim și când nu e zi de Paște și suntem singuri fiecare la masa lui, să ne vedem și să revedem împreună câte-un răsărit. Hai să fim iar copiii de altădată!”

Când ne văzusem ultima oară nici nu ne gândeam că ne vom vorbi vreodată într-un atare context; că-l mai văzusem trist, mâhnit ori furios până la lacrimi puteam să spun, căci ne cunoaștem, practic, de o viață; dar nu-l mai auzisem niciodată sfârșit ca atunci. Mă gândesc câteodată că suntem datori copilăriei să fim adulți pe aceeași linie melodică, nicio deviere, nicio armonie în minus ori în plus. Crescusem împreună, dădusem piept cu maturitatea tot la fel. Dar niciunul dintre noi nu mai suna la fel în ziua aia, ceva fundamental neobișnuit se instalase în noi. 

Pentru noi, răsfățați ai unor timpuri și contexte unde greul a fost ușor de depășit, ceea ce ne-a lovit anul trecut și domnește încă puțin și azi, și mâine, ne-a arătat cât de departe ne poate arunca hazardul de toate certitudinile noastre. Și că nu suntem niciodată pregătiți.

Azi facem aproape tot ce nu puteam să facem anul trecut; între timp, fiecare dintre noi a plătit un preț mai mare sau mai mic.

---

Din seria „30 de fragmente”