La plecare, copil, la întoarcere, adult?

Să fi fost primăvară, un început timid de vară, poate, nu mai mult. Acasă, abia sosită, era mai frig decât afară și nu în sensul propriu al cuvântului: un aer rece, dens cât să-l respiri cu greu, o adiere de nesiguranță. Copil fiind, orice tablou de felul ăsta te duce cu gândul, invariabil, la ceva ce ai greșit. Dar nu sunt eu de vină, îmi dau seama repede, căci presiunea vine dintr-o atmosferă la care cei mici nu ajung, de care adulții, pe cât posibil, îi feresc.

„Du-te și te plimbă puțin, du-te pe la R., plimbați câinele; eu am ceva de vorbit cu ei”, îmi spune calmă, conținută. Presiunea venea de la nivelul ei, al lor; al oamenilor mari, al problemelor despre care noi, cei fără buletin, nu trebuie să aflăm; sau nu până când problemele sunt periate, aranjate și puse în cutii, dezmembrate chiar, astfel încât noi să le putem ridica de jos și să le ducem greutatea bucată cu bucată.

Nu mi se mai ceruse niciodată asta: să plec de acasă, liberă, să mă duc undeva, preferabil nu foarte departe de casă, pentru o perioadă nedefinită de timp în zi. Nu știam încotro s-o apuc. În vremea aceea nu existau telefoane mobile; nu-ți găseai prietenii așa ușor decât sunând la poartă, la ușă ori pe telefonul la care putea să răspundă oricine se afla în casă la momentul respectiv. Dar eu nu apucasem să ajung la telefon, iar îndemnul fusese destul de clar: pleacă puțin, oriunde vrei, oriunde vezi cu ochii, ai grijă, dar pleacă.

N-am pus prea multe întrebări de fel; deschideam sertare mai mult decât să cer explicații celor mari. Tot drumul mi-am pus problema că atunci n-aveam niciun sertar pe care să-l deschid, ce să descopăr singură, acasă, unde și ce să caut. 

M-am plimbat atunci, crispată de sentimentul că nu trebuie să știu de ce umblu pe străzile alea, dar că e musai să o fac; mergeam doar ca să treacă timpul, până când s-a făcut momentul să mă întorc. Pesemne, prea devreme, căci discuțiile nu se terminaseră la înapoierea mea; s-au sfârșit însă, de nevoie, pentru că eu nu trebuia să știu nimic.

Există, în toate plimbările de atunci, o fantasmă rece a acelei dup-amieze care-mi suflă-n ceafă; când mergi, aparent fără scop, în micul ori marele oraș, mergi ca să fugi de probleme sau ca să le dai întâlnire, într-un loc neutru, unde le găsești rezolvare. Și-acum, ca și-atunci, mă întorc acasă doar când obosesc. Plimbările capătă, odată cu vârsta, tot mai mult sens, mai mult contur și mai multă culoare - la fel ca tot ce aparține de noi. Ne purtăm picioarele odată cu mintea, departe de contextele care ne țin în loc.

N-am cerut explicații, atunci, dar le-am primit chiar și așa, la puțin timp după. Mi-am plimbat atunci copilăria pe ultimul drum. Un exercițiu inițiatic pentru trecerea de la lumea inocentă a celor mici, la cea plină de dezamăgiri a celor mari. Mi-am purtat pentru ultima oară papucii de copil și i-am schimbat la întoarcere cu bocancii unui mic om mare. De la atmosfera în care totul pare ușor, am ajuns cu înălțimea în aceea superioară, sufocantă, unde pare, când intri așa brusc, că n-ai să poți trăi cu ceea ce-ți intră în plămâni. Mă simt tot timpul un om mic, la plecare, iar unul mare, la final. 

---

Din seria „30 de fragmente”