Să le facem cu mâna trenurilor în care nu ne-am urcat

Stau să mă gândesc și-mi zic, mai mult mie: „uite, am numărat deja în gând câteva și nu-mi ajung nici degetele de la mâini, nici cele zece de la mâinile imaginare ca să le număr”. N-am numărat trenurile care trebuie, îmi zice, insistând să le număr doar la final, după ce le-am scris. Și-avea, în fapt, dreptate: în gând, tindem să fim superficiali, căci ne uităm doar noi la ele, gândurile noastre; să le treci pe coală e deja un angajament. M-am conformat. 

De lucruri mari sau de nimicuri era vorba? Dacă stăteam s-o iau pe zile, mai-mai că mă simțeam ca și când toată viața până atunci mi-am petrecut-o-n gară. De lucruri mari vorbea, pesemne, dar și aici e greu de stabilit ce-i mare-mare de ce-i relativ mare și nu chiar mare, dar nici mic. De la o mie de gânduri, nimicuri, idei superficiale, am ajuns să tranșez între momentele așa-zis importante ale copilului și tânărului adult.

Apoi, m-am scuturat repede de copilărie, întrucât acolo nu ne alegem niciun tren, ne urcă alții, așa că am rămas în față cu anii de tânăr adult. Ce mi-a scăpat? Pe lângă ce-am trecut cu pas grăbit, de lângă ce-am fugit și n-ar fi trebuit?

I-am întins foaia înapoi cu resemnare prefăcută; poate am exagerat, îi spun, nu mă scufund într-o damigeană cu regrete, nici n-am ajuns la vârsta la care să pot spune asta. Poate m-am folosit de expresia asta ca să spun altceva, ce nu cunosc altfel a exprima. Sunt prea timidă pentru multe dintre mâinile pe care mi le întinde bucuroasă viața (sau vicleană, cine știe!). Am rareori impresia că am făcut alegerea bună și jinduiesc până la ultimul firicel de sânge după libertatea celor care nu se gândesc de două ori înainte. Îmi pare c-am ratat tot, dar nu știu nici dac-aș fi ales altceva în punctul de dinaintea celui fără de întoarcere. 

Îmi întoarce foaia înapoi și-mi spune: „scrie, atunci, despre trenurile în care ești bucuroasă că te-ai urcat”. 

Aici e ușor. Unul. Al doilea. Încă trei. După al șaselea am întors foaia. Am isprăvit-o la unsprezece. 

„Tot timpul e mai ușor să numărăm reușitele decât eșecurile. Așa și cu trenurile astea. Fă-le cu mâna celor în care nu te-ai urcat, oricum nu le mai vezi deja.”

---

Din seria „30 de fragmente”