Despăgubirea pentru nerespectarea clauzei de formare profesională nu poate fi mai mare decât cheltuiala angajatorului

Speţa a vizat un act adiţional la contractul individual de muncă, ale cărui prevederi stabileau că salariatul, căruia i s-au plătit cursuri de formare profesională, să nu demisioneze sau să fie concediat din motive imputabile lui timp de 3 ani de la data finalizării cursurilor, în caz contrar, salariatul fiind obligat să suporte cheltuielile cu formarea profesională. În acest caz era vorba de cursurile pentru obţinerea permisului de conducător auto categoria C şi CE. 

La câteva luni după finalizarea cursurilor şi obţinerea atestatului auto, angajatorul a reclamat faptul că salariatul a absentat de la locul de muncă, fapt pentru care a dispus sancţionarea disciplinară prin concediere, în baza prevederilor legale.

Instanţa a reţinut că legislaţia muncii stabileşte că "participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator, iar toate cheltuielile ce apar în legătură cu această participare sunt suportate de către angajator. De asemenea, Codul muncii prevede că salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiul de formare profesională nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adiţional. Durata obligației salariatului de a presta munca în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum şi orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă".

Nerespectarea de către salariat a acestor prevederi determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la CIM. Această obligaţie revine şi salariaţilor care au fost concediaţi în perioada stabilită prin actul adiţional, pentru motive disciplinare sau ca urmare a încetării contractului individual de muncă pe fondul arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune în legătură cu munca lor, precum şi în cazul în care instanța penală a pronunțat interdicția de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv.

Astfel, instanţa a stabilit, prin Decizia civilă nr. 4/2021, a Secţiei de Litigii de muncă, că, potrivit Codului muncii, interdicţia de încetare a CIM din iniţiativa salariatului ori prin concediere din cauza salariatului înainte de a atinge perioada de 36 de luni trebuie înţeleasă ca nerespectarea salariatului a obligaţiei din actul adiţional, ceea ce duce la plata contravalorii cursurilor de pregătire profesională, proporţional cu perioada nelucrată din durata stabilită conform actului adiţional. 

Angajatorul a solicitat, pe lângă plata contravalorii cursurilor de pregătire, şi restituirea cheltuielilor cu drepturile băneşti ale fostului angajat şi a cheltuielilor cu contribuţiile la bugetul de stat aferente salariului, însă Curtea de Apel a respins această cerere ca fiind neîntemeiată deoarece "cheltuielile cu contribuțiile sociale sunt datorate de persoanele fizice care obțin venituri din salarii sau asimilate salariilor, precum şi din indemnizații de asigurări sociale de sănătate, pentru care angajatorii sau entitățile asimilate acestora au obligația, potrivit Codului fiscal, de a calcula, de a reţine la sursă şi de a vira contribuția de asigurări sociale la bugetul asigurărilor sociale de stat, deci nu sunt achitate din veniturile angajatorului".

Instanţa de apel din Timişoara a stabilit că obiectul acţiunii îl constituie "plata despăgubirilor băneşti reprezentând contravaloarea cursului de formare profesională, confrom art. 198 din Codul muncii, nicidecum o plată nedatorată sub forma salariilor primite pe perioada cât a fost angajatul reclamantei (angajatorului, n.red.), reglementată de art. 256 alin. 1 din Codul muncii, motiv pentru care o respinge ca neîntemeiată". 

Mai mult, angajatorul solicitase instanţei plata de către salariat şi a costurilor necesare utilizării autovehiculelor din proprietatea firmei, respectiv a contravalorii rovinietei şi a asigurării de răspundere civilă pentru vehiculul pe care ar fi urmat să îl conducă salariatul, însă această cerere a fost respinsă.

În plus, din cauza faptului că angajatorul nu a depus la dosar facturile şi chitanţele din care să reiasă defalcat şi individualizat costurile reale suportate pentru pregătirea fostului salariat, Curtea de Apel Timişoara i-a respins acestuia şi cererea privind restituirea cheltuielilor suportate ca urmare a formării profesionale a fostului salariat.