Abstractă figură, prietenia

Că cinci, că șase, în apartamentul acela nu era liniște niciodată. Erau ferestrele de vină, era blocul cu totul și nenorocitul ăla de bulevard. Erau demenții și descreierații din orele timide ale dimineții. Noroc că vara trebuia să ne facem bagajele și să plecăm - mă rog, tu ai mai rămas, dar mă fericesc pe mine!

Prin ferestrele alea care nu țineau căldura înăuntru și frigul îl invitau bine merci, mai cu seamă în camera ta... Dar eram mai bogate noi atunci și tu știi asta; că nu dormeam cu capul lângă strachina de ciorbă și de veselă începeam să ducem dorul doar când se adunau în camera ta vreo 12-13 căni. Ne permiteam, cum s-ar spune, un mai mult decât minim confort. Asta, desigur, nu grație nouă.

Ce ziceam? Ah, da: prin ferestrele acelea care aduceau cantități insuportabile de lumină, dar în zadar, între pereții aceia aproape mirosind a mucegai, ne-am construit ca oamenii pe care îi vedem azi în oglindă; mi-e indiferent dacă ne-am ridicat cum trebuie sau nu, construcții imperfecte sunt pretutindenea. Avem ani buni în spate la care să ne uităm și să concluzionăm ceva.

Ne deranjează curgerea timpului doar dacă-l cântărim de unii singuri; să ne uităm în spate și să numărăm doar un rând de pași, stingheri, netulburați în linia lor dreaptă de nimeni și nimic. Când mergem împreună mergem în zig-zag; ne mai oprim, dăm să ne întoarcem, vedem că orișice voință am avea, pașii ne-o iau doar înainte. Când cântărim împreună timpul de când ne cunoaștem nu mai vorbim în ani, ci în decenii. 

Avem atât de vechi unele amintiri că ne certăm străduindu-ne să ne convingem una pe alta care are dreptate, care își amintește mai bine cum s-a petrecut. Eu încerc să-ți spun că ești prea tânără ca să începi să uiți, tu-mi spui că am un fel ciudat de a-mi crea propriile amintiri, departe de realitatea în care s-au întâmplat. 

Suntem doi oameni cum nu se poate mai diferiți. Mă dezarmează uneori conținerea ta, răbdarea și curajul. Mă distrează să te văd când deraiezi, să-ți fac cu mâna, un semn către machiavelicul haos de superlative în care cel mai adesea eu mă regăsesc. 

Nu mai târziu de ieri îți spuneam că, privind între cei pe care-i cunoaștem deopotrivă, prezentul pare să ne fi țintuit în câte-un egoism al grijilor de zi cu zi; suntem tot mai departe de vremea aceea când nu ne interesa nimic, când găseam mai repede un front comun decât o falie care să ne despartă. Pentru că atunci, acum mulți ani, nu duceam grijă de nimic.

Ne cunoaștem de îndeajuns de mult timp încât să ne fi văzut fiecare într-o postură cât de cât înjositoare; eu, mai timidă, am spart gheața cu penibilul meu mai târziu. Dar, cum îți spunem, acum câteva luni doar: măcar acuma suntem chit !

Poate că n-am băut întotdeauna la aceeași masă, poate că n-am văzut întotdeauna același spectacol, nici n-am citit aceleași cărți, nici nu gândim la fel - e clar! Dar la granița dintre noi stă o figură abstractă care se cheamă, simplu: prietenie. Are trăsături asimetrice, colțuri și rotunjimi care se suprapun, nimic supărător - din contră; are capul vraiște de dialoguri și povești, ochii roșii, stă sprijinită de un instrument; mioapă, clar, un ochi ceva mai rău ca celălalt, dar știe că, măcar, în câțiva ani, dă la schimb dioptriile pe chestii lipsă.

Prin abstracțiunea asta dintre noi vreau să-ți mulțumesc. Să-ți spun doar că ești singurul om pe care l-aș suna la orice oră, cu nestrămutata certitudine că nu mă judecă nicicum. 

---

Din seria „30 de fragmente”