UPDATE: Dobânzile datorate pentru dezincriminarea faptei, în cazul acoperirii integrale a prejudiciului produs de evazioniști, nu se aplică și majorării de 20%. Decizia ICCJ, obligatorie de azi

Este vorba, mai exact, despre Decizia ICCJ nr. 66 din 29 septembrie 2021, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, apărută azi în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 87: „[d]obânzile şi penalitățile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.”

Decizia clarifică astfel ce se întâmplă când, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral.

Este vorba despre o cauză specială de nepedepsire introdusă prin Legea nr. 55/2021, care a modificat în mod corespunzător Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Reamintim că acest caz special de nepedepsire a faptei a fost introdus în legislație sub forma unei norme de dezincriminare, în sensul în care legiuitorul a reglementat un mecanism alternativ celui penal, pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrității deja afectate a bugetului de stat. Ceea ce înseamnă că această normă a înlocuit răspunderea penală cu una civilă și reprezintă, în sine, o formă de sancțiune civilă.

Majorarea cu 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu are natura juridică a unui impozit, taxă sau contribuție socială, astfel cum rezultă din definițiile legale, și nu poate fi asimilată, pe cale de consecință, noțiunii de prejudiciu infracțional.

„Suma echivalentă acestei majorări nu este reglementată de legislația fiscală, ea găsindu-și consacrarea normativă exclusiv într-o lege penală specială (respectiv, Legea nr. 241/2005), în capitolul rezervat cauzelor de reducere a pedepselor, interdicțiilor și decăderilor. Această sumă procentuală nu servește satisfacerii unor necesități de interes general, protejării anumitor categorii de persoane împotriva unor riscuri sociale și nici nu derivă din eventuale servicii prestate de instituții sau autorități publice, cum este cazul sumelor a căror plată constituie o obligație fiscală principală, în sensul legislației procesual fiscale. 

În plus, spre deosebire de impozitele, taxele și contribuțiile sociale — a căror plată constituie o îndatorire fiscală general aplicabilă unor categorii de contribuabili (iar nu unor persoane individual determinate) —, majorarea supusă analizei are trăsături juridice distincte. 

Mai exact, plata unui plus de 20% din valoarea prejudiciului infracțional nu are caracter general, de vreme ce ea nu este datorată de toți contribuabilii sau de anumite categorii de contribuabili. Această majorare nu are nici caracter obligatoriu, în condițiile în care plata sa este esențialmente facultativă, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului; achitarea contravalorii prejudiciului infracțional majorat cu o cotă procentuală reflectă, în mod esențial, opțiunea inculpatului urmărit penal sau trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005 de a-și exercita un drept procesual, iar nu de a-și îndeplini o obligație fiscală”, motivează Curtea în decizia publicată azi.

Decizia ICCJ vine în urma formulării unei sesizări de către Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, pe fondul constatării existenței unei nelămuriri în legislație în sensul în care nu reiese concret, din Legea nr. 241/2005, că dobânzile și penalitățile aferente se calculează aplicându-se doar prejudiciului produs prin comiterea faptei și nu celui majorat cu 20% din baza de calcul.

Prin urmare, era necesară clarificarea acestor aspecte, după cum se arată în argumentele menționate în sesizarea care a condus la pronunțarea deciziei ICCJ amintite, întrucât problema de drept respectivă era susceptibilă de a fi soluționată în mod diferit de instanțe, iar, de lămurirea acestei chestiuni, depindea inclusiv soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.