Crochiu pentru fericire

E mai degrabă despre ce dai, decât despre ce iei. Și despre conștientizarea acelui adevăr ce pare prea banal de luat în seamă uneori: ne naștem și murim singuri, nimeni și nimic nu ne ține inima în palme când venim pe lume și când plecăm. Nu e datoria părinților noștri să ne facă fericiți, nici a copiilor noștri, nici a iubiților, nici a prietenilor - a nimănui.

Și cu toate astea, nu ne putem împiedica adesea s-o cerșim; pentru că, instinctual, știm c-ar trebui să vină alinare atunci când ceva ne doare, știm c-ar trebui să primim atenție când ne-o dorim, c-ar trebui să fim iubiți înapoi la fel precum iubim, c-ar trebui să ni se vorbească în același ton cu cel pe care-l vorbim. Ne doare însă până și conștientizarea că tot la noi e reponsabilitatea să nu-i (mai) lăsăm pe alții să ne facă nefericiți.

Ne naștem și murim singuri; iar cel mai singur moment dintre toate e când vrei să faci loc și altcuiva în capul tău și nu ai cum; cel mai singur moment e când constați că greutatea trăirilor tale e ceva ce numai tu poți simți, că orice cuvinte, imagini și sunete, orice atingere le-ai da, realitatea și proiecția lor sunt diferite; că orice dai din tine intră în colimatorul subiectivismului celui care primește. Ce treabă are a face asta cu (ne)fericirea? Are, căci este, poate, singura nefericire din care nu reușim să ieșim.

Nu sunt de-acord că trebuie s-aștepți să se-alinieze cutare stele ca să spui: „sunt fericit”. Nu sunt de acord că fericirea e să ai din toate, când măsura fericirii unora e puțin peste nimic. Opusul fericirii nu e nefericirea, ci obstinația de a spune mereu că nu ești fericit.

Atât am învățat până acum:

Că fericirea mea e numai a mea și poate fi orice vreau eu să fie, atâta vreme cât nu se măsoară în nefericirea altcuiva.

---

Din seria „30 de fragmente”