Hotararea Radovici si Stanescu impotriva Romaniei

 La data de 2 noiembrie 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat o hotarare de condamnare in cauza Radovici si Stanescu impotriva Romaniei, constatand incalcarea articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care garanteaza respectarea dreptului de proprietate.
 
 Reclamantele, Ioana Cristina Radovici si Elena Stanescu, au aratat ca in 1997 li s-a admis o actiune in revendicare a unui imobil nationalizat situat in Bucuresti. Ulterior, reclamantele au constatat ca apartamentele din imobilul respectiv erau ocupate de chiriasi care incheiasera contracte cu statul, iar respectivele contracte fusesera prelungite prin efectul legii nr. 17/1994.
 
 Reclamantele au introdus actiuni in evacuare impotriva locatarilor care ocupau diferitele apartamente din imobil. Aceste actiuni au fost, in prima faza respinse in mod irevocabil de catre instantele romane care au considerat ca in speta se aplicau prevederile art. 10 alineat 1 din Ordonanta de Urgenta nr. 40/1999, iar proprietarele nu respectasera cerintele de forma prevazute de acest articol (notificarea chiriasului prin executor judecatoresc, in termen de 30 de zile de la intrarea in vigoare a Ordonantei, cu privire la incheierea unui nou contract de inchiriere). Prin urmare, in virtutea art. 11 alineat 1 din Ordonanta, contractele de inchiriere incheiate cu statul au fost prorogate de drept pe o perioada de 5 ani, astfel ca actiunile in evacuare ale reclamantelor au fost respinse.
 
 Este de precizat ca reclamantele au intrat in posesia celor 3 apartamente in urma unor demersuri judiciare ulterioare.
 
 Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat faptul ca masurile de protectie adoptate in 1999 prin OUG nr. 40/1999 erau destinate, pe de o parte, pentru a controla cresterea chiriilor, iar, pe de alta parte, scopul lor era de a prelungi contractele de inchiriere in situatii exceptionale, astfel ca urmareau un scop legitim: protectia chiriasilor impotriva crizei de locuinte.
 
 Curtea a apreciat ca acest sistem nu este "criticabil in sine" deoarece statul dispune de o larga marja de apreciere in ceea ce priveste reglementarea folosintei bunurilor, insa atat timp cat exista riscul ca proprietarul sa suporte o sarcina excesiva cat priveste posibilitatea de a dispune de bunul sau, autoritatile trebuiau sa stabileasca "mecanisme legislative previzibile si coerente" care sa protejeze proprietarul impotriva unor interventii arbitrare si imprevizibile in dreptul sau de proprietate. Curtea a considerat insa ca Ordonanta de Urgenta 40/1999 nu cuprinde astfel de garantii.
 
 CEDO a analizat in detaliu prevederile art. 11 alineat 1 si 13 litera d din Conventia si a concluzionat ca restrictiile impuse reclamantelor in privinta utilizarii bunului lor imobil si in particular imposibilitatea de a ii obliga pe chiriasi, timp de mai multi ani, de a le plati chirie, sunt rezultatul unor "dispozitii defectuoase si lacune ale ordonantei de urgenta". Aceste restrictii au fost apreciate de Curte ca fiind disproportionate.
 
 Curtea a retinut insa ca "Statul roman a mostenit din timpul perioadei comuniste o serioasa penurie de locuinte care sa aiba un pret rezonabil si, datorita acestui fapt, a fost pus in situatia de a concilia interesele contrarii ale proprietarilor si locatarilor prin punere in balanta a necesitatii de a apara dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, si a celei de a respecta drepturile sociale a celor apartinand celei de-a doua categorii" (paragraful 88 din hotarare).
 
 Cu toate acestea, statul roman a fost condamnat pentru incalcarea art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie, care garanteaza respectarea dreptului de proprietate. Curtea a condamnat statul sa le plateasca reclamantelor suma de 23.000 EURO cu titlu de prejudiciu material si moral si cea de 760 EURO cu titlu de cheltuieli de judecata.