Despre amanari si alte pacate

Ne amanam cartile, muzica, prieteniile, gesturile de pretuire datorate altora, distractiile. Ne trec zeci de ganduri in fiecare zi, pe care le depozitam tacticosi intr-un coltitor, undeva, cu eticheta “de revenit asupra lor” . Dar nu mai revenim.

Construim zilnic, cel putin mental, liste de tot felul – cu filme de vazut, cu lucruri de cumparat, cu mobile de rearanjat. Ce vrem sa facem neaparat pana ajungem la  un anumit numar de ani, ce destinatii de calatorie trebuie sa bifam cu prioritate, cu ce oameni sa ne intalnim mai des, ce limbi straine vrem sa invatam – toate sunt notate undeva. (Inca nu am facut liste cu ce avem de imbratisat sau de iubit, cu ce obraji trebuie sa sarutam saptamana asta sau cate maini avem de strans in urmatoarea luna. Cu cati “mi-e drag de tine” sa spunem sau cate zambete sa impartim. Dar nu-i tarziu pentru ca, de multe ori, amanam si asta).

Si prea des toate listele astea raman niste simple insiruiri. Nu au termene precise de realizare, nu sunt insotite de actiuni concrete. Sunt doar niste idei. Pe care le-am vrea implinite, dar pe care amanam sa le punem in practica.

Ne place sa credem ca, tergiversand, castigam timp. Cand, de fapt, il pierdem.

In accesele noastre de ratiune ne dam seama ca prin amanari repetate nu incetinim timpul, ci il lasam sa treaca nestingherit pe langa noi. Si atunci, febril, incercam sa mai recuperam. Trei zile nu ne mai dezlipim de o carte, ne sunam intr-o ora toti dragii, dam mailuri in disperare, infulecam ziare si reviste, dictionare, ascultam melodii preferate, descoperim altele noi, vedem filme “de vazut”. Simtim ca nu ne mai ajung minutele, ca ziua are prea putine ceasuri pentru ca noi sa facem tot ce ne-am propus. Suntem devorati in acele clipe de o energie devastatoare, care, pe de-o parte ne dezvolta, iar pe de alta, ne consuma iremediabil.

Si obosim. Si ajungem iar in starea in care facem liste cu ce mai avem de facut, de citit, de vazut in alta zi, la alta ora, in alt moment. Un cerc vicios.

*

Rezolvari rapide nu prea exista. Tot ce ne ramane de facut este sa traim mai putin intr-un viitor incert si mai mult in prezentul palpabil. Altfel, ramanem doar cu speratul, visatul, doritul. Caci amanarea este un aliat nenorocit al timpului pierdut.

Conteaza mai putin ce ne-am propus sa facem maine, peste trei zile, vara viitoare.

Mai important este ce facem azi. Acum.

Haideti sa ne luam dorintele cele mai arzatoare, sa le punem sub microscop si sa ne dam seama cum le facem posibile. E clar ca nu le putem indeplini pe toate azi, dar putem intelege macar cat mai avem de parcurs pana la telul propus. Putem intelege pe care le vrem realizate  mai intai si cum facem asta posibil cat mai curand.

Doar ideile nu sunt de ajuns, avem nevoie de un plan. Iar a face planuri* nu inseamna doar a spera la ceva, ci presupune sa ne stabilim clar ce avem de facut – actiuni concrete cu subiect si predicat si complement circumstantial de timp.

*Plan = Proiect elaborat cu anticipare, cuprinzand o suita ordonata de operatii destinate sa duca la atingerea unui scop.

                                                                                        Dictionarul explicativ al limbii romane

Bine, daca aveti curaj, puteti fi si spontani. Nu va opreste nimeni. Limitele ni le impunem singuri.

Am mai scris anul asta si editorialele de mai jos:

Anul asta am murit de cateva ori. Dar am inviat de fiecare data.  - un text despre ACEI oameni din vietile noastre. Cei care ne fac sa radem mai tare si sa simtim mai vesel. Si care, cand n-au cum sa stavileasca furtunile din noi, ne tin sufletul de mana si nu ne lasa sa trecem singuri prin ele.

Invata sa dansezi! Prin viata. - un text, scris in ziua in care am implinit 27 de ani, despre cum putem sa ne traim mai bine existentele.

Alfabetul unei vieti traite frumos -   o serie de gesturi mici care, practicate des, ne pot face viata mai frumoasa.

De-a viata ascunselea - un text in care am vrut sa scriu despre ziduri.  Dar am ajuns sa scriu despre oamenii-lectii, cei pe care-i intalnim doar ca sa invatam cum sa-i pierdem. Eu asa am aflat ca nu poti iubi un om cat de tare ii poti duce lipsa.

A unsprezecea porunca: Nu deznadajdui - am scris despre speranta si am concluzionat asa: ”Poate n-a fost ieri. Poate nu este azi. Poate nu va fi nici maine. Dar mereu vine o zi in care totul se asaza firesc ca si cum n-ar fi fost niciodata spulberat. Asa sa stiti.”

Fericiti cei care pot sa uite - am scris despre uitare, acea bucata din noi care nu doare niciodata.