Anul asta am murit de cateva ori. Dar am inviat de fiecare data

Prietenilor mei, cu toata dragostea de care sunt in stare

Suntem uneori pasari cu o singura aripa ce se zbat neputincioase sa zboare spre inaltimi. Alteori ingenunchiem, infranti de prea-greul ce apasa pe umerii nostri. Ne incurcam adesea in viata si pasii ni se impleticesc, la fel cum, de multe ori, ratacim drumul si sovaim in fata unor incercari pe care nu intelegem cum sa le descurcam. Ne imbolnavim de doruri care nu pot fi mangaiate, pierdem batalii pe care nu stiam ca le luptam, aflam dezamagiri de care ne-am fi lipsit cu orice pret.

Da, nimic nu loveste mai tare decat viata. Si sunt momente in care, oricat ai fi de puternic, pumnii pe care ti-i iei te pun la pamant atat de brutal incat nu mai esti in stare sa te ridici. Cazi si te sfarami intr-atatea bucati de nu mai stii de unde sa te aduni mai intai.

Iar in clipele alea, te simti cel mai vulnerabil om de pe fata pamantului. Esti gol si dezgolit. Ca si cum ti-ai da jos toate straturile de piele, de muschi si de oase si ai ramane, la vedere, doar o inima supurand durere.

Ei bine, norocul nostru e ca in momentele alea apar, in intunericul care ni se asterne inaintea ochilor, niste lumini pe care nici n-a fost nevoie sa le invocam. Sunt prietenii nostri.

Cei care ingenuncheaza langa noi si-ncep sa adune cu rabdare bucatile imprastiate. Cei care ne intind mana, ne ridica de jos si ne ajuta sa ne scuturam de praf. Care ne tin de urat si ne ajuta sa ne cladim din nou, uneori chiar ma puternici decat ne stiam in stare.

Daca ar fi sa multumesc pentru ceva, la acest capat de an, as multumi pentru EI. Pentru oamenii care mi-au inseninat ziua cand parea pierduta irecuperabil intr-o furtuna. Care mi-au linistit demonii, uneori fara sa o stie. Care m-au invatat lectii si mi-au narcotizat amaruri. Care mi-au oblojit ranile si mi-au dat timpul, zambetul si caldura lor. Care m-au ascultat si au plonjat cu mine in cele mai adanci abisuri doar ca sa nu ratacesc singura pe acolo.

Cei cu care am ras colorat si alaturi de care am vibrat a lumina.

Anul asta am murit de cateva ori. Dar am inviat de fiecare data. Insa meritul n-a fost tot timpul al meu. Am avut oameni frumosi alaturi, care mi-au aplanat caderile, care mi-au linistit temerile si au oftat alaturi de mine. Oameni care mi-au ridicat barbia si m-au facut sa privesc din nou, cu curaj, inspre inaltimi.

„A avea un prieten e mai vital decat a avea un inger”, spune marele Nichita. Si in 2014 am invatat-o pe pielea mea.

Dragii mei, textul asta e despre voi: Cata, Pitica, Cezu', Alin, Sanda, Lavinia, Raloo, Rosu, Alexa, Andrei, Mihaita, Danut, Noemi, Mira, Diana, Lilia, Serghei.

Va multumesc.

Cu voi am inteles ca n-ai cum sa fii pierdut atata timp cat cineva isi doreste sa-ti fie bine.

Iar voua, cititorilor, in 2015, va doresc oameni ca ai mei. Cat mai multi. Sa-i colectionati cu grija si sa-i pretuiti ca pe niste piese rare. Chiar nu conteaza ce ai, ci pe cine ai alaturi.

Cu drag si prietenie,
Roxana