De-a viata ascunselea

Nu intalnim oamenii pe care ii dorim. Ci pe cei de care avem nevoie. Caci in ei aflam cele mai frumoase binecuvantari. Dar si cei mai aprigi calai.

Sunt unii oameni care apar in vietile noastre ca sa ne fie aproape in orice anotimp. Cu ei ne bucuram, radem colorat si vibram a lumina. Tot ei ne sunt puncte de sprijin cand universul ni se prabuseste in jur. Cu ei ne putem recladi lumea. Chiar de mai multe ori intr-o singura viata. Langa ei ne e pace. Si binele are ochii lor.

Dar sunt si aceia care vin ca sa ne fie lectii. Apar numai ca sa invatam cum sa ii pierdem. Ni se lipesc puternic de suflete, ne fac sa cunoastem fericiri vecine cu nebunia si apoi pleaca. Ca si cum nici n-ar fi fost. Nu stim cum, dar oamenii astia reusesc, blajin si cumva pe nesimtite, sa ne patrunda adanc in inimi si sa le schimbe pentru totdeauna. Ne fac, de multe ori fara sa-si propuna, sa fim cum habar n-aveam c-am putea fi: buni pana la imposibil. Blanzi pana la improbabil. Totul numai pentru ca ne dorim sa le oferim, fara macar ca ei s-o ceara, ce-i mai frumos inauntrul nostru.

Nu ezitam sa ne punem sufletul in mainile lor (ia-l, de-acum e al tau, tine-l), fara sa ne mai gandim la cata vulnerabilitate e intr-un asemenea gest si la cat de tare ne expunem. Sau poate ca ne gandim, dar ne pasa prea putin. Caci oamenii astia au un fel al lor de a se apropia de miezul nostru cel mai moale si de a-l face sa vibreze in cele mai frumoase culori. Da, poate ca suntem deliberat inconstienti. Dar simtim ca nu se poate altfel.

Lor le promitem vesnicia si-l luam pe “pentru totdeauna” in brate. Si tot ni se pare prea putin.

Ce nu stim noi e ca oamenii astia sunt pasageri, care vor trece fugitiv prin vietile noastre. Ca au aparut in ele doar ca sa ne invete cum se simt renuntarile si ce gust au marile dureri. Plecarile lor ne sunt profesori aspri care ne fac sa intelegem ce pacat este sa spui “totdeauna” intr-o epoca finita.

Cand pierzi un astfel de om, ramane in urma lui un gol despre care simti ca nu mai poate fi umplut niciodata. Pentru ca golul ala a luat forma precisa a celui care a plecat. Si putine lucruri pot sa doara pe lumea asta mai tare.

Acela e momentul in care incepem sa construim zidurile. Cele care sa nu mai permita si altora sa se joace cu chibritele pe langa sufletele noastre de hartie.

Dar stiti care e ciudatenia? Zidurile-s facute, de fapt, pentru ferestrele din ele. De-aici incepe vindecarea.

Caci numai cand incepi sa mai arunci din caramizi si lasi lumina sa patrunda, faci, de fapt, pace cu cine esti. Doar in momentele alea, inchei armistitii cu durerea ta, furia ti se disipa si incepi sa descoperi ca, pierzandu-i pe oamenii pe care ti-i inchipuiai permanenti in viata ta, ajungi sa te gasesti pe tine. Invatand sa traiesti fara ei, inveti sa traiesti cu tine. Descoperi atunci ca sufletul tau are valente pe care nu le stiai si resorturi inimaginabile.

E drept ca, dupa ce se atenueaza furia, iar durerea nu-ti mai urla in fiecare celula, golul se umple de dor. Dorul de ei. Dorul de tine, asa cum erai in preajma lor. Sentimentul asta te bantuie chinuitor si indestructibil,  insa n-ai cum sa-i scapi.

Asa inveti cea mai trista lectie dintre toate: nu poti iubi un om cat de tare ii poti duce lipsa.

Am mai scris anul asta si editorialele de mai jos:

Anul asta am murit de cateva ori. Dar am inviat de fiecare data.  - un text despre ACEI oameni din vietile noastre. Cei care ne fac sa radem mai tare si sa simtim mai vesel. Si care, cand n-au cum sa stavileasca furtunile din noi, ne tin sufletul de mana si nu ne lasa sa trecem singuri prin ele.

Invata sa dansezi! Prin viata. - un text, scris in ziua in care am implinit 27 de ani, despre cum putem sa ne traim mai bine existentele.

Alfabetul unei vieti traite frumos -   o serie de gesturi mici care, practicate des, ne pot face viata mai frumoasa.