Avocatnet 2010: Da mai departe / Pay it forward

Care este scopul acestui mesaj? Ai spus ca "vrei sa dai mai departe". Do it. Nu stiu daca isi au locul aici povestile lacrimogene, fara autori, fara subiect, etc.

@kimbao, n-ai inteles nimic, dar nu e de mirare…
==============================================================

Nu conteaza ce gesturi am facut eu… conteaza ce gesturi au facut altii fatza de mine, chiar de curand. Persoane pe care ma gandeam sa le “sterg” de pe lista de “cunostinte” au actionat cum nu au actionat unii dintre cei pe care ii stiam si ii credeam prieteni.

Am trait un moment destul de greu si am gasit sprijin unde nu ma asteptam, dar nu am primit “nimic” de unde ma asteptam… O chestiune care m-a… debusolat total. Am primit ajutor gratis si fara sa cer… cand unii prieteni (?) nici macar verbal nu m-au sustinut si nu au intrebat daca as avea nevoie de ceva. Macar un cuvant as fi dorit de la acei cativa pe care i-am considerat prieteni, dar n-am primit. Am primit, in schimb, ajutor moral – si nu numai – de la cei pe care ii credeam doar “cunostinte”.
Am mai scris si cu alte ocazii: la greu iti dai seama cine “are omenie” cu adevarat si cine “are omenie” doar declarativ.

Le multumesc persoanelor despre care am scris.

@trope_doi Prietenii, ca prietenii. Ce te faci cand chiar cei pe care te bazezi sunt membrii familiei tale? Cei care, zi de zi, asista la dramele si framantarile tale si nu numai ca nu te ajuta, dar iti mai pun si bete in roate? Cei care iti spun cu zambetul pe buze ca ceilalti nu te cunosc la fel de bine si, deci, te ajuta fara sa meriti?

Nu pledez pentru imbratisarea fiecarui strain de pe strada in ideea ca ei sunt mai buni decat apropiatii nostri. Sunt oameni si oameni. Pe mine m-a impresionat un gest facut la timpul potrivit. Pentru ca de fapt despre asta este vorba: sa fii dispus sa ajuti la momentul la care este nevoie de ajutorul tau, nu cand ai tu chef sau timp, sau bani sau ....

Eram sănătoasă, deşteaptă, frumoasă, şi aveam succes după succes (chiar dacă nu ştia nimeni şi după câtă muncă... ); asta a trasat între mine şi cei din jur un fel de paravan, prin care ei mă vedeau cam rece si indiferentă, ba chiar puţin arogantă, iar eu îi vedeam cam răi şi cam proşti. Distanţa dintre mine şi lume nu m-a deranjat, căci aşa puteam să-mi văd de treabă, retrasă, în linişte, departe de micimile vieţii. In urmă cu trei ani, însă, o boală m-a adus cu picioarele pe pământ, printre oamenii necăjiţi, cu probleme. In prima clipă eram singură şi dezorientată, pentru ca în clipa a doua să constat că toată lumea ştia şi era alături de mine; oameni din jur, care până atunci păruseră pizmuitori şi răi, sau oameni pe care abia îi cunoşteam şi mă tot întrebam de ce trebuie să ne salutăm mereu, sau chiar oameni pe care nu-i cunoşteam dar care mă ştiau din povestirile cunoştinţelor comune. Intr-o zi am căutat o prietenă la locul de muncă; nu era, dar colega pe care o vedeam pentru prima oară, m-a întrebat timid: sunteţi Lili, prietena ei? da, am răspuns mirată că-mi ştie numele; m-a îmbrăţişat cu bucurie şi lacrimi în ochi, repetând de multe ori: vai, ce bine arătaţi... La serviciu veneau mereu oameni aflaţi în diverse relaţii de colaborare, dar care, neavând tangenţă, nu intrau în biroul meu; dintr-o dată au început să vină, chiar dacă doar băgau capul pe uşă să mă salute şi să mă întrebe cum mă simt; am primit sfaturi şi leacuri de peste tot. Toată lumea era alături de mine, căci atunci când ai probleme asemănătoare cu ale lor, oamenii te înţeleg şi te ajută. Le-am promis tuturor, în gând, să nu uit această lecţie de bunăvoinţă, de iubire, de omenie. ªi n-am uitat-o. Acum, deseori oamenii din jur sunt răi, chiar dacă nu cu mine, ci cu alţii; lucrul acesta mă doare şi mă revoltă, nu-l înţeleg, dar îi iert, uneori foarte greu... o fac totuşi, găsindu-le scuze în problemele şi neîmplinirile lor care-i fac pizmaşi faţă de cei fără probleme; sunt aceiaşi oameni care mă sunau zilnic şi căldura şi lacrimile lor străbăteau prin telefon până la mine, făcându-mă să nu mă simt nici o clipă singură, cum fusesem o viaţă, ci înconjurată de prieteni şi iubire.
Filmul mi l-a povestit fiica mea, eu nu am reuşit să-l văd şi probabil că nu voi reuşi vreodată, aşa cum nu voi reuşi, de exemplu, să citesc tot ce a scris Proust (din care, scuzaţi divagaţia, nu mă pot abţine să nu citez un strop; trei, de fapt, că tot l-am amintit:
„Renunţasem la Gilberte pentru a-i apărea din nou în viaţă, într-o bună zi, în culori mai vrednice de iubire”...
“Câte observaţii răbdătoare, dar deloc senine, trebuie să aduni cu privire la mişcările în aparenţă neregulate ale acestor lumi necunoscute, înainte de a putea fi sigur că nu te-ai lăsat înşelat de coincidenţe, că previziunile tale se vor îndeplini înainte de a desprinde legile sigure, dobândite cu preţul unor crude experienţe, ale acestei astronomii pasionante!”
“Poţi avea o anumită înclinaţie pentru cineva. Dar pentru ca să se dezlănţuie acea tristeţe, acel sentiment al ireparabilului, acele nelinişti ce pregătesc iubirea, este nevoie - … - de riscul unei imposibilităţi.”
Proust, In căutarea timpului pierdut, La umbra fetelor în floare)
Totdeauna am muncit mult, cu un mare efort de concentrare dar şi cu multă pasiune; timpul nu-mi ajunge, iar seara adorm înainte de a pune capul pe pernă… Dar filmul acesta, chiar dacă doar povestit, nu l-am uitat, cum nu uit nimic. ªi dau mai departe, cu bucurie şi recunoştinţă!

Multumesc @lilistancu! Ma simt onorata ca ati impartasit cu noi, in cadrul acestui topic, un subiect atat de personal si totusi, atat de plin de speranta.

cu stima,
CT