La efectuarea partajului bunurilor comune ale soţilor trebuie luată în consideraţie valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acţiunea de împărţire, iar nu valoarea lor de la data la care a luat naştere starea de devălmăşie. În acest context, trebuie avut în vedere aspectul uzurii fizice şi morale a bunurilor în perioada cât a durat starea de devălmăşie. Evaluarea bunurilor se face în momentul partajării. In cazul în care, de la despărţirea în fapt, bunurile au rămas în folosinţa unuia dintre soţi, uzura va fi suportată de soţul care a folosit acele bunuri.
Insă, ambii soţi pot beneficia de plusul de valoare al investiţiilor proprii incluse în bunul respectiv. Dacă soţii au folosit împreună un bun, uzura acestuia o suportă ambii, nefiind echitabil să o suporte numai unul din ei. Când bunul în care s-a investit o sumă proprie este folosit de către celălalt soţ fără consimţământul celui ce a făcut investiţia, uzura se impută celui care a folosit bunul, bineînţeles dacă se formulează din partea celui ce a făcut investiţia o atare cere
PARTICIPAREA SOŢULUI NEPROPRIETAR LA ÎMBUNÃTÃŢIRI ªI REPARAŢII
Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţirile sau reparaţiile ce se fac unui imobil, care este bun propriu al celuilalt soţ, nu duce la schimbarea naturii juridice a bunului, decât dacă l-au transformat în aşa măsură încât în fapt el a devenit un bun nou. Dacă nu a avut loc schimbarea naturii juridice a bunului, ceea ce constituie bun comun al soţilor este numai sporul de valoare pe care l-a dobândit bunul propriu ca urmare a îmbunătăţirilor efectuate în timpul căsătoriei.
În cazurile în care printre bunurile supuse împărţelii se găseşte şi un autoturism, care, după despărţirea în fapt a soţilor a fost folosit în mod exclusiv de unul din ei, valoarea care trebuie luată în considerare este cea de la data despărţirii în fapt a soţilor şi nu cea de la data partajării sau înstrăinării ulterioare a autoturismului după despărţirea în fapt, însă înainte de împărţeală.
Instanţele de judecată au obligaţia să prevadă în hotărârea judecătorească criteriile avute în vedere la atribuirea în natură a bunurilor, iar în alegerea modalităţii de împărţeală, ele vor ţine seama de voinţa copartajanţilor, deoarece în cazul în care părţile nu sunt de acord asupra modalităţii de împărţeală, instanţa nu poate să atribuie toate bunurile unui copartajant cu obligaţia de a plăti celorlalţi echivalentul în bani al cotelor acestora, chiar dacă până la judecată el a folosit singur toate bunurile supuse partajului.