Foarte interesante aceste reglementari , ca si celelalte reglementari despre care s-a discutat in aceasta sectiune.
Se observa ca reglementarea de la Art. 74 , lit. a este una care contine elemente din structura infractiunilor de violare de domiciu, tulburare de posesie si furt, atat din Codul penal in vigoare, cat si si din Noul Cod penal( care are si el o alta fata).
De asemenea, elemente din reglementarile cuprinse la literele b- i ale art. 74 se pot regasi si in Noul Cod penal, in Titlul I, cap. IX, ( infractiuni care aduc atingere domiciliului si vietii private)].Art. 226 are ca titlu ,,violarea vietii private,,.
Parerea mea este ca va exista ceva bataie de cap pana cei interesati vor ,,stapani,, cele 2 setruri de reglementari, cele din legea civila si pe acelea din legea penala , pentru a se putea face distinctia intre delictul civil si cel penal.ca si acum , cei care se vor confrunta cu situatii de gen( intrarea fara drept in locuinta cuiva, refuzul parasirii imobilului si luarea unui bun de acolo-furt) se vor gandi intai la solutia unei plangeri penale.Se observa ca in reglementarea civila nu exista termenul patrundere ci intrare fara drept( intrarea ar putea avea loc si in alt mod, nu neaparat prin efractie, de pilda, usa era descuiata) .
In noua reglementare penala pericolul social nu se mai regaseste in structura infractiunii , ramamand doar prevederea in legea penala si vinovatia , iar fapta sa fie nejustificata si imputabila persoanei care a comis-o.In privinta reglementarilor de la lit. a , art. 74 Noul cod civil, nu s-ar putea spune ca intrarea in imobilulu cuiva fara drept sau refuzul parasirii nu i-ar putea fi imputabila , insa poate ca nu exista vinovatie, din varii motive, si atunci ramane delict de natura civila .Ce anume diferentiaza luarea unui bun din imobilulu in care o persoana a patruns fara drept ( reglementarea din Noul cod civil) , de infractiunea de furt? .In ambele situatii fapta ar fi nejustificata si imputabila , dar poate ca diferenta o face elementul,,vinovatie( in caz ca luarea unui bun al altuia s-ar putea face si fara vinovitatie-din eroare de pilda ),, .
Cat priveste ,,tinerea sub observatie a vietii private,, , prin orice mijloace, cu exceptia cazurilor prevazute de lege,,( art. 74 , lit, e NoulCod civil) , ar fi interesant de stiut care anume ar fi cazurile ( in afara acelor permise de lege) si cand o persoana o poate reclama pe alta fiindca ii tine sub observatie viata privata.De pilda,cu totii cred ca avem vecini foarte curiosi, care de cum aud pasi pe scari , deschid usa si privesc dupa noi, unii stau si se uita pe vizor, altii iti supravegheaza ferestrele si multe altele.Nici daca avem casa , fie ea ,,la tara,, sau in oras, nu scapam de ,,supraveghere,,.Si ma intreb, as putea eu reclama un astfel de comportament, care in mod cert e menit sa ma ,,tina sub observatie,,.Dar cum fac dovada faptelor ? Cred ca probatoriul constituie o problema reala( exceptand proba cu martori , care nu a prea fost niciodata o problema ).Sau , mai sunt persoane care ,,te tin sub observatie,, si telefonic, sunt unii care suna si nu vorbesc, vor doar sa afle daca esti acasa sau , poate daca mai existi.In mod cert e un mod de a fi tinut sub observatie, si care e deranjant, care te determina sa iti schimbi nr. de telefon , dar iarasi, cum poti dovedi asa ceva?
Art. 74 lit. i. Cineva ofera altei persoane nr. meu de telefon , adresa de mail, fara consimtamantul meu.As putea dovedi lipsa consimtamantului meu? si daca da, cum as putea? daca cel care a furnizat datele mele de identificare imi este un prieten foart bun si s-ar putea prezuma ca eu i-am permis< dovada contrara fiind cam greu de facut.
Prejudiciul, pe langa aceea ca e cam greu de dovedit si el, cum il cuantificam?
In fine, in domeniul audio-vizual si presa scrisa cred ca isi gasesc cel mai bine locul cele mai multe prevederi ale art. 74 .Cele prevazute la lit. f ar putea rezolva intr-o masura. si neajunsul creat de dezincriminarea infractiunii de calomnie.
Este interesanta si reglementarea ,,prezumtiei de consimtamant,, .Presupun ca nu este o prezumtie absoluta, fiindca ar fi aiurea ca in lipsa unei semnaturi sa se prezume absolut darea consimtamantului , atunci cand el nu a fost dat.
In privinta ,,limitelor,, , mentionate in Art. 75, prevad ca se va face foarte mare,uz,, de aceasta prevedere, si atunci cand este cazul , si atunci cand nu prea ar trebui ...
:bow:
eu vad un avantaj(cel putin teoretic) pentru oamenii de buna-credinta: cat timp aceste imixtiuni in viata privata sunt definite ca delicte civile si recunoscute ca atare, eu, ca victima al unui asemenea delict, am posibilitatea sa ma adresez direct instantei civile si sa solicit daune.(sunt convinsa ca se vor acorda; in ce cuantum, asta-i alta poveste)
Dar, in lipsa unor asemenea reglementari, daca faptele respective ar fi doar prevazute in legea penala, ce-as putea face? o plangere, desi stiu(sau mi-a spus avocatul) ca sunt 99% sanse de nup? cata pierdere de timp??? E adevarat, subzista sarcina probei. DAR, nu-i mai bine sa ma ocup eu, decat nustiuce procuror covarsit de dosare si plictisit de probleme minore, ca asta a mea? e doar o parere
cat priveste delimitarea viata publica/privata in ceea ce priveste persoanele publice, aci e o problema mare, mai ales cand ar fi vorba de delictele de presa. In opinia mea, e necesara o definire clara a notiunii de persoana publica. Si nu vorbesc aici de starlete tv sau de persoane care isi castiga existenta din expunerea media. Vorbesc de persoane aflate in functii elective sau care, in general, sunt platite din bani publici ca sa faca o treaba in folosul celor care ii platesc. Oare aceste disp. le vor permite sa ceara daune celor care publica date/imagini despre bunurile dobandite in exercitiul functiunii? Ca doar sunt private, nu?
Exista un hotar fragil intre interesul public si protectia intimitatii, cand e vorba de persoane publice. O solutie de bun simt mi s-ar parea urmatoarea:
ipoteza1: dl senator/deputat/ministru x are o amanta. Asta e problema lui(eventual, a nevestei) Daca stiu eu ce tabloid ar publica stirea, si nevasta ar afla din ziar....mama-mama
ipoteza2: dl senator/deputat/etc are o amanta pe care a numit-o sef serviciu bagatori-de seama in ministerul/departamentul tocam-bani-de-la-buget. Ce prevaleaza aci?Viata privata sau interesul public?
My point: in lipsa unor notiuni clar definite, art. susmentionate pot insemna orice: un prilej pentru omul de rand de a obtine daune pt. imixtiuni in viata lui privata, sau un pretext de cenzura pt cei care nu-si vor scheletele din dulap expuse la lumina zilei.
Ideea este ca o persoana publica ( de pilda o autoritate publica, nu neaparat o ,,starleta,,) , are si ea dreptul la viata privata, drept garantat consitutional si nu numai.Atunci cand presa se ,,baga cu bocancii in viata unei astfel de persoane,, ca sa exprim cumva acel mod in care sunt violate drepturile despre care vorbim, de presa , in special cea de tip tabloid, acelei persoane ii sunt lezate grav drepturile si este indreptatita sa ceara incetarea acelei ,,intruziuni ,, in viata sa privata si de asemenea , repararea prejudiciului moral suferit.
Cred ca trebuie definita si notiunea de persoana publica, mai clar( o persoana cunoscuta de un cerc foarte larg de persoane e pe aproape, dar nu suficienta) Si ar mai trebui definita si notiunea de ,,interes public,,( acesta fiind cel care ar justifica furnizarea unor informatii care in mod normal, in privinta unui om de rand, nu ar trebui date publicitatii), fiindca faptul ca senatorul X sau Y are o amanta , nu pare deloc a fi o stire de interes public , este o problema cat se poate de privata si nu se poate afirma ca ar aduce atingere interesului public .Cu toate acestea, oricare persoana publica careia ii da inima ghes sa aiba vreun flirt,. vreo aventura ,acest fapt nu scapa nemediatizat.Stim bine cum se si ,,tes,, diverse povesti, exista de altfel o asemenea ,,tesatura,, despre persoane de la ,,nivel inalt,, si chiar de ar fi reala , nu mi se pare a fi de interes public ce ,,simpatii,, are presedintele.
Definitie interesului public ar suna cam asa:Acel interes care implica garantarea si respectarea de catre institutiile si autoritatile publice a drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale cetatenilor, recunoscute de Constitutie, legislatia interna si tratatele internationale la care Romania este parte, precum si indeplinirea atributiilor de serviciu, cu respectarea principiilor eficientei, eficacitatii si economicitatii cheltuirii resurselor.
Pentru ca o informatie privind o persoana publica sa fie considerata ,,de interes public,, ,ar trebui sa intruneasca si ea niste cerinte:Informatia de interes public reprezinta orice informatie care priveste activitatile sau care rezulta din activitatile unei autoritati publice ori institutii publice, indiferent de suportul ei.
( Legea nr. 477/2004)
In privinta protejarii vieţii private, era absolut necesara o astfel de legislatie , asa cum afirmati si dvs., @mariana _en.
In continuare am sa postez un fragment dintr-un material interesant si care are legatura cu subiectul pe care-l dezbatem aici, ,,atingeri aduse vietii private,, , si in special cu lit. f a art. 74 din Noul Cod civil.
.Legislaţia vieţii private, corelativ al legislaţiei libertăţii de informare, este cel mai tânăr domeniual dreptului, şi este percepută de oamenii presei drept o nouă limitare a liberei circulaţii ainformaţiilor; numai că, de această dată, limitarea pare să fi venit odată cu evoluţia modeluluidemocratic, ca fruct al extinderii dreptului omului.Părinţii legislaţiei vieţii private sunt doi jurnalişti americani, Samuel D. Warren şi Louis D.Brandeis. Ei au publicat în 1890, în Harward Law Review, un articol în care susţineau necesitaea apariţiei unui nou domeniu de drept, care să favorizeze protejarea universului intim al persoanei.Legislaţia de protecţie a vieţii private nu se referă la publicarea de informaţii false, care intră,fireşte, sub incidenţa altor articole de lege – fie penală, fie civilă -, cum e, cel mai adesea,calomnia. Atunci când vorbim despre viaţa intimă a persoanei ne referim exclusiv la fapte realecare, dintr-o pricină sau alta, nu ar trebui să fie date publicităţii. Subsecvent, de avantajele acestei protecţii legale nu se pot bucura în mod egal şi persoanele publice şi cetăţenii de rând. Într-o ţarăcu adevărat democratică, şansa unei persoane de a deschide şi de a câştiga un proces de acest felintentat unui jurnalist este invers proporţională cu notorietatea persoanei.Independente sau combinate între ele, violările dreptului la viaţă personală pot fi clasificate în patru mari domenii:-intruziunea
-
dezvăluirea de fapte jenante
-
punerea într-o lumină falsă-publicitarea numelui şi a imaginii fără acordul subiectului.
Intruziunea în viaţa privată:
Sub acest concept, de intruziune, pot fi cuprinse un număr mare de fapte foarte diverse, având ca punct comun spaţiul privat (locuinţă, proprietate, interiorul unei instituţii private etc ), acţiunile şirelaţiile intime ( familie, prieteni, viaţă amoroasă etc ), ca şi documentele aflate în posesia persoanei şi care o privesc numai pe ea.Intruziunea implică orice acţiune de la clasic recunoscuta “violare de domiciliu”, la orice alt felde pătrundere şi procurare de informaţii din universul personal, fără acordul direct al persoaneisau al unui organism abilitat ( poliţie, procuratură, justiţie etc ).Un caz celebru pentru a ilustra intruziunea în viaţa privată este Onassis vs. Galella (1973). Într-oserie lungă de procese, Jaqueline Kennedy Onassis l-a acuzat pe fotoreporterul free – lancer RonGalella de hărţuire a intimităţii, deoarece acesta îşi făcuse o adevărată carieră din a o fotografia pe ea şi pe copiii ei in cele mai neobişnuite circumstanţe. O curte de apel a dat sentinţa definitivăcare îl obliga pe R. Galella să nu se apropie la mai mult de 25 de picioare de d-na Onassis şi decopiii ei. Sentinţa a fost cu totul atipică deoarece persoana vizată era una publică, iar, în principiu, peste tot în lume, fotografiile sau imaginile video care sunt trase în locuri publice nuconstituie subiect de proces incriminant pentru ziarişti.Un exemplu de pe teritoriul ţării noastre este cazul accidentului aviatic de la Baia Mare din 1996.Un reporter şi un operator al PRO TV au pătruns cu camera de luat vederi în garsoniera unuiadintre copiloţi, luând un interviu “la cald” soţiei acestuie şi copiilor ei, înainte ca aceştia să fiaflat de accident. Reporterul i-a comunicat vestea cumplită femeii în timp ce o filma, difuzarea pe post a materialului stârnind un val de proteste în opinia publică.În pofida gravei încălcări a eticii profesionale, în pofida violentei ultragieri a dreptului omenescla intimitate şi a bunului simţ comun, postul s-a mulţumit cu nişte scuze ulterioare, jurnaliştii înculpă n-au tras nicio consecinţă şi nici justiţia românească nu a reacţionat.
Dezvăluirea de fapte jenante:
În cazul dezvăluirii de fapte jenante intervin atât chestiuni referitoare la fapte descoperite în moddirect de jurnalist ( prin fotografie, filmare sau relatare ), cât şi fapte dezvăluite prin intermediulunor documente de uz privat, sau din dosare instrumentate de instituţii ale statului, şi care nuaparţin domeniului public. În toate cazurile în care o persoană face plângere, modalitateaspecifică de apărare a jurnalistului este tocmai demonstrarea oportunităţii şi interesului public aldezvăluirii. Însă, atunci când informaţiile au fost obţinute pe care ilegală, apărarea prin “interesul public” este insuficientă, deoarece sunt intersectate două domenii diferite: cel al intruziunii şi celal publicitării faptelor jenante.Trebuie stabilită clar deosebirea între calomnie şi dezvăluirea de fapte jenante. În primul caz,acuzaţia adusă de reclamant se referă la difuzarea unor informaţii false, deci apărarea
jurnalistului e constituită de adevărul probat. În al doilea caz, faptele sunt recunoscute dereclamant ca adevărate, acuzaţia adusă de el jurnalistului fiind aceea că ele nu sunt de interes public, iar apărarea jurnalistului e constituită tocmai de aceasta din urmă. Tot în acest caz,observăm şi distincţia dintre persoana publică şi cetăţeanul obişnuit. Celei dintâi îi va fitotdeauna infinit mai greu să se ascundă sub scutul vieţii private, fiidcă majoritatea faptelor sale pot constitui subiecte de interes public.Sunt şi situaţii în care legea şi etica jurnalistică ne obligă sa avem un comportament discret:numele şi imaginea delicventului minor, victimele de castrofe şi de viol şi datele privindsănătatea persoanei.
Punerea într-o lumină falsă:
A pune pe cineva într-o lumină falsă presupune a interpreta incorect fapte reale, a adăugă unor fapte reale, alte fapte care în context par credibile, dar nu sunt adevărate, a înlănţui contextualcauze şi consecinţe care par logice, dar sunt imaginate, producând daune onoarei şirespectabilităţii unei persoane.Însă, un comentariu jurnalistic care păstrează în construcţia discursului său mărcile dubiului ( “e posibil”, “se pare” etc ) şi are ca support fapte reale ( fie că sursele sunt dechise, fie că suntconfidenţiale ) va fi considerat în justiţie în limitele comentariului onest.Cele mai grave acuzaţii de punere într-o lumină falsă apar în situaţia în care, prin distanţa dintretitlu şi conţinut se obţine un neadevăr. Această specie derivată a luminii false, numităficţionalizare, acoperă o întreagă pleiadă de practice jurnalistice, plecând de la simpla accentuare prin titlu a concluziei şi sfârşind cu inventarea, din lipsă de subiecte calde, a unei poveşti difuzateca adevărate.În presa românească a ultimilor ani, practica titlurilor bombă acoperind relatări asupra vieţii şiafacerilor unor persoane private sau publice imposibil de probat a fost uluitor de frecventă. Înacest caz, o mare parte din vină o poartă climatul însuşi al vieţii sociale şi politice şi indiferenţaautorităţilor faţă de cazurile de corupţie investigate şi dezvăluite în presă.Pentru a exemplifica conjuncţia lumină falsă – ficţionalizare, folosim cazul Cantrell vs. ForestCity Publ. (1974). În urma prăbuşirii unui pod peste râul Ohio, au murit 43 de persoane. Unadintre publicaţiile locale a făcut o serie de reportaje cu privire la familiile victimelor. La câtevaluni după accident, un reporter şi un fotograf au ajuns la locuinţa văduvei uneia dintre victime,dna Cantrell. Cum femeia nu era acasă, cei doi i-au intervievat pe copiii şi au făcut fotografii.Reportajul a apărut ulterior, exagerând sărăcia familiei şi conţinând afirmaţii neadevărate puse peseama doamnei Cantrell, ca şi cum reporterul ar fi discutat direct cu ea. După un circuit de procese, curtea a hotărât că plângerea văduvei este întemeiată în ceea ce priveşte falsa lumină ş ificţionalizarea, dar l-au scos din cauză pe fotograf, deoarece imaginile au fost considerate autentice. Reporterul şi publicaţia au fost obligate să plătească familiei Cantrell o despăgubire de60 000 de dolari
Sursa: Scribd
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters181996, utilizator
CLAUDIU LASCOSCHI, Avocat
cflv