"E o rană în scândura uşii unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni. Deschideţi uşa cu grijă, să nu loviţi rana cu cheia", spune Octavian Paler în "Definiţia uşilor închise".
"Mă îngrozesc - a mărturisit el cu puţin înaintea sfârşitului - ura, răutatea, plăcerea de a ridica stâlpi ai infamiei şi de a azvârli cu pietre". ªi, ceva mai departe: "Observ că se discută despre infern cu aerul că ne-am afla într-un semi-paradis, într-un purgatoriu. Oare se minte, azi, mai puţin decât înainte?". Moare la 7 mai 2007, cu două luni înainte de a împlini 81 de ani.
Dar dacă biografia lui Octavian Paler s-a întrerupt pe neaşteptate, destinul operei rămâne deschis. După cum deschise rămân şi întrebările sale esenţiale: "Ce ne mai solidarizează azi?" sau: "Mai există vreo valoare pe care s-o respectăm? Mai există ceva neatins de ură, de disoluţie, ceva care să nu te facă să te simţi insuportabil de singur?"
Despre romanul "Viaţa pe un peron", apărut în 1981 şi care vede lumina tiparului în noua serie a colecţiei "Biblioteca pentru toţi", a pronunţat consideraţii demne de toată atenţia criticul Daniel Cristea Enache, autor al unui remarcabil volum de convorbiri cu Octavian Paler: "Viaţa pe un peron" nu face excepţie de la regula stratificării epice şi supraetajării simbolice. Pe un plan redus al intrigii, scriitorul înalţă o construcţie speculativă în al cărei labirint urmează să intrăm.
Două personaje, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc într-o gară părăsită, uitată de lume şi de trenurile pufăind liniştitor. [...] Romanul lui Ocatavian Paler răstoarnă perspectiva, construind şi analizând cu atenţie două personaje, ca să poată privi, prin ele, lumea".
De fapt, trenul este mai mult decât un personaj, este o metaforă şi un simbol în jurul căruia se orânduiesc, deopotrivă, viaţa şi visele celor două singurătăţi paralele, personajele cărţii. "Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am mai fi avut putere să ne urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuziat în aşteptare şi nu ne-a rămas nici o picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea trenului aşteptat.
Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. ªi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să ne uităm după el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."
[ link extern ]