Reputația unui magistrat, calomnia și Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public

Noul Cod Civil, art. 72-75

Art. 72. -
(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale
(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(...)
Atingeri aduse vieții private
Art. 74. - Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele. Limite

Art. 75. -
(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte
(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Prezumția de consimțământ

Articolul dumneavoastra nu ar avea ce consecinte sa atraga, este o exercitare a libertatii de exprimare garantate de art. 30 din Constitutie [ link extern ] ).

O problema cu NCC in opinia mea ar fi in exprimarea confuza din art. 75, alin (2), anume ca "exercitarea drepturilor cu bună-credință si cu respectarea pactelor si conventiilor internationale (...) nu constituie o incalcare". Chiar nu se intelege ce doreste sa transmita textul, din trei motive.

Primul este ca in genere, cetatenii nu sunt tinuti sa respecte toate pactele si conventiile la care Romania este parte, pentru ca, evident, Romania este parte la ele, nu cetateanul (eu personal nu sunt tinut sa respect dreptul la pensie al nimanui si sa dau vreo pensie altora, din simplul motiv ca statul este cel care s-a angajat sa le dea). Nefiind tinut sa respect tot ce a semnat Romania ca autoritate publica, este logic ca imi exercit drepturile fara a incalca vreo conventie, si atunci nu am cum sa incalc vreun tratat, deci art. 75 NCC m-ar scapa de responsabilitate.

In al doilea rand, de exemplu nu exista tratat international care sa interzica publicarea fotografiei cuiva (din cate stiu), si atunci din nou, mi-am exercitat drepturile fara a incalca tratatele internationale atunci cand sunt paparazzi si public fotografiile cuiva, desi e clar ca intentia textului NCC este de a interzice un asemenea comportament. Chiar nu inteleg cum ar fi de interpretat respectiva precizare.

In al treilea rand, cred totusi ca exista drepturi constitutionale pe care ai dreptul sa le exerciti cu rea-credinta, cum ar fi dreptul la asociere, dreptul de manifestare pasnica sau dreptul la libera exprimare, in limitele constitutionale. Textul art. 75 alin (2) din NCC ar impune per a contrario cerinta bunei credinte pentru exercitarea tuturor drepturilor constitutionale, ceea ce este complet inacceptabil. Daca fac un miting sau public pamflete contra Guvernului doar pentru ca nu imi place tunsoarea prim ministrului (un fel de rea-credinta), aceasta este totusi o exercitare a drepturilor mele constitutionale si codul civil nu poate restrange acest drept. Parerea mea.

@eumarian
De acord că textul legii trebuia cizelat mai mult (ca multe altele din acest nou cod). Totuși, chiar din articolul 30 al Constituției, citat de dvs., rezultă că libertatea de exprimare nu este una absolută - nu poți spune chiar orice, despre oricine, oriunde, oricum, fără a suporta vreo consecință:

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

În articolele din Codul civil, citate tot de dvs., este reglementată mai amănunțit prevederea constituțională.

Chiar și Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (uneori greșit citată folosind acronimul „CEDO” - mai potrivit pentru Curtea stabilită de această convenție) alături de enunțarea protecției libertății de exprimare (articolul 10) indică și limitele acesteia:

2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Cred că în privința ideii de libertate exercitată în mod responsabil e de actualitate remarca unui jurist englez de acum câteva secole (William Blackstone):

Oricare om liber are un drept indubitabil să expună în fața publicului orice sentiment îi place; a interzice aceasta înseamnă a distruge libertatea presei, dar dacă el publică ceva indecent, răuvoitor sau ilegal, trebuie să suporte consecințele propriei sale îndrăzneli.

Comentariul în engleză: [ link extern ]

Acum, în speța discutată se pune problema publicării unui text care identifică o persoană și funcția sa și îi atribuie, veridic sau nu, comiterea unor infracțiuni sau, cel puțin, abateri disciplinare.
Oricât de banal ar fi acest lucru în România, măcar în teorie nu ar putea scăpa nesancționat. La noi orice insultă sau calomnie a devenit „pamflet” (supus exclusiv libertății de exprimare fără limite, fără măsură). Parcă ar fi suficientă rostirea formulei magice „acest text/această emisiune reprezintă un pamflet” pentru a se da dezlegare la orice abjecție (compar asta cu formula „acest mesaj nu poate fi considerat SPAM deoarece...” folosită ca un apotropaic în spamul autohton).

Persoana nemulțumită sau care ține să reproșeze altei persoane fapte ilicite are căi legale. Asta e și ideea statului de drept: nu bunul plac al cuiva, ci numai regula dinainte stabilită, în mod clar și cunoscut public, poate obliga. Și faptele de corupție, și incompetența au instanțe care să le analizeze. Cel care are cunoștință de aceste fapte le poate semnala instituției care funcționează tocmai pentru a le soluționa, nu și constata și pedepsi el însuși. E adevărat că nu întotdeauna critica trebuie făcută cu mănuși sau prin mijlocirea unei instituții a statului. Cred, totuși, că nu este acceptabilă înfierarea cuiva în public, ca alternativă facilă la greoiul și imprevizibilul demers judiciar, fără a exista un mijloc legal pentru ca persoana lezată să pretindă repararea prejudiciului suferit.

Calomnia și insulta au fost dezincriminate, au fost scoase din domeniul răspunderii penale. Nu are relevanță modul discutabil în care acest fapt a fost realizat - prin contradicția a două instanțe care pot pronunța hotărâri cu efect general și obligatoriu. Dar dezincriminarea nu echivalează cu permisiunea. Procurorul poate da o soluție care să ducă la oprirea procesului penal pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, însă lucrurile nu se termină aici. Sancțiunea aplicabilă celor două fapte este tragerea la răspundere civilă, mai ales în contextul prevederilor noului Cod civil, care nu mai lasă pe seama liberei imaginații a judecătorilor enunțarea și remedierea problemelor civile de natură nepatrimonială.

Cât privește articolul 13 din Legea 544/2001, citat de justice123, interpretarea făcută este excesivă. Articolul are în vedere o autoritate sau instituție publică - or, magistratul (judecător sau procuror) nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii. Imputarea unor fapte ilicite trebuie să capete substanță pe baza probelor administrate în cadrul unei proceduri prevăzute de lege. Nu este suficientă certitudinea subiectivă pe care o poate avea o persoană, astfel încât concluziile sale expuse public să nu aibă consecințe ce țin de răspunderea civilă. În plus, scopul legii este acela de a asigura accesul la informații de interes public deținute de autorități. Așa ceva nu are legătură cu dreptul unei persoane de a publica propriile învinuiri față de o altă persoană.

Persoana nemulțumită sau care ține să reproșeze altei persoane fapte ilicite are căi legale.

Asta discutam, daca este ilegal acel articol lansat in mass-media. Daca nu este ilegal, este o cale legala, date fiind mai multe legi si rationamente care permit aceasta (adica literalmente legal).

Articolul are în vedere o autoritate sau instituție publică - or, magistratul (judecător sau procuror) nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii.

Va inselati, consultati lista urmatoare:
[ link extern ]
Functionarii publici reprezinta institutiile din care fac parte. Institutiile nu sunt cladirile in care-si desfasoara activitatea, ci cetatenii investiti cu functie, si numiti functionari publici in consecinta.

Imputarea unor fapte ilicite trebuie să capete substanță pe baza probelor administrate în cadrul unei proceduri prevăzute de lege. Nu este suficientă certitudinea subiectivă pe care o poate avea o persoană, astfel încât concluziile sale expuse public să nu aibă consecințe ce țin de răspunderea civilă.

Fiti linistit, voi prezenta acest articol cu toate probele necesare, fiindca interesul meu nu este de a insulta, ci de a ataca crima organizata ce se ascunde in spatele functiilor publice. Observ ca legile privitoare la reputatie se refera la intimitatea persoanei, si nu vizeaza persoanele juridice, respectiv functionarii publici care au aceasta propietate prin puterea investita in ei de institutia pe care o reprezinta.

Apropo de probele administrate in cadrul unei proceduri prevazuta de lege, precum unii consultanti de pe acest forum sunt de parere ca functionarii nu sunt obligati sa cunoasca normele metodologice de aplicare a legii, adica procedurile, ci in schimb cetateanul este obligat sa cunoasca toatele legile si normele metodologice, asa si functionarii publici au aceeasi opinie. Am observat aceasta urmarind subiectul:
www.avocatnet.ro/content/for...

Prin urmare, daca cetateanul este obligat sa stie toate legile, procedurile, totul, atunci sensul acestui "principiu", asa cum este el inteles, este ca cetateanul sa aplice el insusi legea, data fiind realitatea ca functionarii publici nu sunt obligati sa cunoasca legea, si s-o aplice in consecinta. Daca cetateanul ar fi doar obligat sa cunoasca toate legile si procedurile ar fi o bataie de joc la adresa cetateanului daca n-ar avea nici un rost, nu-i asa?

Asta e și ideea statului de drept: nu bunul plac al cuiva, ci numai regula dinainte stabilită, în mod clar și cunoscut public, poate obliga.

Cand reprezentantii statului de drept nu mai respecta regulile, nu se mai cheama reprezentanti ai statului de drept, ci mafioti, si implicit nu mai au dreptul conferit de statutul conferit de statul de drept, ci puterea

Și faptele de corupție, și incompetența au instanțe care să le analizeze.

Teoretic

Cât privește articolul 13 din Legea 544/2001, citat de justice123, interpretarea făcută este excesivă.

Autoritatile te informeaza spre exemplu sa nu deschizi usa strainilor din obligatie. "Autoritatile" nu sunt defetiste sa te anunte in schimb ca si-au schimbat afiliatia, de la statul de drept la mafie. Dreptul la informare ramane un drept indiferent de cine-l presteaza. Cetateanul nu este obligat s-o faca atat timp cat autoritatile o fac. Cand insa aceasta nu se mai intampla, trebuie sa consideram urmatoarea obligatie constitutionala:

ARTICOLUL 55 - Apararea tarii
(1) Cetatenii au dreptul si obligatia sa apere Romania.

P.S. Cred ca am descoperit principiul scris al dreptului unitar rasfoind constitutia, inafara ca era si rational.

ARTICOLUL 124 - Infaptuirea justitiei
(2) Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti.

Carevasăzică, în opinia dvs., magistratul este o autoritate sau instituție publică pentru că saitul x așterne pe o listă privind instituțiile din România judecătorii, parchete, curți de apel, tribunale etc. ...
Apoi, menționați funcționarii publici. De când au devenit magistrații funcționari publici? Vorbim folosind înțelesurile date de lege (ex. 188/1999 vs. 303/2004), nu cele din dicționarul propriu.

Mai departe, spuneți că veți prezenta articolul cu toate probele necesare. Ce v-ați aștepta de la așa ceva? Dreptate făcută de cititorii blogului? Ideea era să valorificați acele probe într-un proces (ex. faceți o plângere penală sau un denunț, sesizați C.S.M.), nu să le supuneți judecății publicului.

@„Cand reprezentantii statului de drept nu mai respecta regulile, nu se mai cheama reprezentanti ai statului de drept, ci mafioti, si implicit nu mai au dreptul conferit de statutul conferit de statul de drept, ci puterea”
Bun, nu aveți încredere în „reprezentanții statului de drept”. Vă înțeleg, nici eu nu am încredere în ei, mai ales că au grijă zi de zi să îmi mențină această neîncredere. Asta înseamnă că puteți să le luați locul sau să înfierați în public (chiar și cu probe)? Nu înțeleg atunci de ce vă mai preocupă legalitatea demersului dvs., din moment ce ați stabilit că din cauză că „reprezentanții statului de drept” sunt mafioți, nu mai are nicio importanță faptul că tot o lege le-a atribuit competența și le-a stabilit procedura de lucru.

Scrieți cu condescendență un „teoretic” pentru a califica afirmația mea. Nu-i bai, vă pot înțelege motivele. Invocați, însă, articolul 55 din Constituție referitor la apărarea țării. Vă imaginați cumva că ponegrind pe cineva în public apărați țara?

Dacă, potrivit revelației dvs. din post scriptum (una la fel de „teoretică”, vă asigur), justiția este unică, e interesant de aflat dacă dvs. aveți dreptul să o înfăptuiți sau dacă nu cumva aceeași Constituție îl rezervă pentru altcineva.

Să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă. Dacă ceea ce susțineți ar fi valid, ar trebui să fie aplicabil oricărei persoane, că doar suntem egali în fața legii, nu? Dacă altcineva, pe blogul său de pildă, v-ar indica drept infractor și incompetent, prezentând bineînțeles probe, ați avea vreo problemă cu el? Omul își exercită prea-constituționala libertate de exprimare, apără patria și înfăptuiește unica justiție...

Ce v-am spus se poate rezuma la vreo două idei, ca să menținem discuția pe un făgaș clar:
1. învinuirea cuiva, fie și cu probe, pe blog sau în orice alt mod de comunicare publică, nu poate rămâne fără consecințe - ex. tragerea la răspundere civilă și, eventual, obligarea autorului la plata daunelor morale;
2. oricât de utopic, teoretic etc. etc. ar părea, dreptatea trebuie făcută prin mijloacele puse la îndemână de lege, altfel nu are niciun rost să ne mai gândim la vreo ordine de drept.

@a_k

Asta e și ideea statului de drept: nu bunul plac al cuiva, ci numai regula dinainte stabilită, în mod clar și cunoscut public, poate obliga.

Nu este vorba de o obligare, e vorba de exercitarea dreptului dlui @justice123 de a-si spune parerea in scris in mod public asupra unei persoane care detine o functie publica, recte un judecator. Statul de drept nu este o abstractie, pentru a exista in mod concret, cetatenii trebuie sa fie liberi sa se poata convinge reciproc la nivelul lor de intelegere de dreptatea actiunilor legale pe care doresc sa le introduca.

Am cautat un precedent CEDO pe art. 10 Conventie in acest sens. De exemplu in Kobenter si Standard Verlags GmbH contra Austriei, ziaristul Kobenter fusese condamnat de Austria pentru ca a acuzat judecatorul ca a condus un anumit proces ca in Evul Mediu si ca are capacitati morale si intelectuale scazute. CEDO i-a dat dreptate ziaristului, concluzionand ca

"the impugned statements were value judgments based on facts. In addition, the issue concerned a matter of public interest at the time. Further, in the circumstances of the case, the applicants' interest in disseminating information on the subject-matter, admittedly formulated in a provocative and exaggerated tone, outweighed the judge's interest in protecting his reputation and the standing of the judiciary in general."
[ link extern ]

Eu nu vad de ce ar fi necesar intr-o societate democratica sa interzicem opinia argumentata a dlui @justice123 asupra exercitarii de cineva a unei functii publice, si acesta este standardul impus de Conventie pentru a limita libera exprimare. Adica daca este posibil sa avem o democratie permitand criticarea judecatorilor (cum este posibil in Anglia de exemplu), nu avem dreptul s-o interzicem in Romania.

a_k a scris

2. oricât de utopic, teoretic etc. etc. ar părea, dreptatea trebuie făcută prin mijloacele puse la îndemână de lege, altfel nu are niciun rost să ne mai gândim la vreo ordine de drept.

Permiteti-mi sa nu fiu de acord nici cu aceasta afirmatie foarte legalista. Autoritatea legii deriva din consimtamantul celor guvernati. In acest sens exista o bogata traditie de filosofie a dreptului, reflectata de exemplu in Declaratia de Independenta Americana, in DUDO sau in Constitutia Germana, toate afirma dreptul cetatenilor de a se opune unor legi nedrepte atunci cand toate mijloacele legale s-au epuizat. Deci ordinea de drept nu poate fi opusa libertatii de exprimare, si cazul CEDO citat este graitor in acest sens. Parerea mea:)