Lumina din Lumina

Hristos a înviat - Alexandru Vlahuţă



I
ªi-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
ªi-un duşman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazareth!

El n-a venit să răzvrătească
Nu vrea pieirea nimănui.
Desculţ, pe jos, colinda lumea
ªi mulţi hulesc în urma lui.

ªi mulţi cu pietre îl alungă
ªi râd de el ca de-un smintit:
Iisus zâmbeşte tuturora
Atotputernic şi smerit!

El orbilor le dă lumină,
ªi muţilor le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întăreşte,
Pe morţi îi scoală din mormânt.

ªi tuturor de o potrivă
Împarte darul lui ceresc,
ªi celor care cred într-însul,
ªi celor ce-l batjocoresc.

Urască-l cei fără de lege …
Ce-i pasă lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
ªi înfrăţirea tuturor.

Din toată lumea asupriţii
În jurul lui s-au grămădit
ªi-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amuţit.

“Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertaţi pe cei ce vă lovesc,
Iubiţi pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmăşie se pornesc ...”



II
Cât bine, câtă fericire,
ªi câtă dragoste-ai adus!
ªi oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.

Au râs şi te-au scuipat în faţă
Din spini cununa ţi-au făcut,
ªi în deşarta lor trufie
Stăpâni desupră-ţi s-au crezut …

Aduceţi piatra cea mai mare
Mormântul să-i acoperiţi,
Chemaţi sutaşii cei mai ageri,
ªi străji de noapte rânduiţi …



III
S-au veselit necredincioşii
C-au pus luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar.

ªi valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate şi iubire
ªi pace-n neamul omenesc.

Voi toţi ce-aţi plâns în întuneric
ªi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere
Sculaţi … Hristos a Înviat!

Vasile Voiculescu - Sta sufletul fara iubire





Sta sufletul fara iubire, ca o fantana parasita,
C-un pic de apa-n fund, salcie, sub naruirea de pereti ...
Sta-n marginea de drum fantana netrebnica si oropsita,
Csci nimeni n-o mai cerceteaza; galeata-i spanzura dogita
Si-n ghizdurile putrezite cresc brusturi si-nfloresc bureti.

Sta sufletul fara iubire, pustiu, ca marul fara roade,
Paraganit intr-o livada si plin de lacome omizi,
Ce-l napadesc in primavara si toata frunza incet o roade
Si toata floarea, otravita, se scutura curand si cade,
Lasandu-i crengile uscate ca niste sterpe palamizi.

Sta sufletul fara iubire cum sta o vatra ruinata,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fara de vad si fara foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspat in covata
Sa-l rumeneasca pe-ndelete dogoarea jarului, uscata,
Si sa-l prefaca-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.