Medicii-functionari publici?

Sediul materiei în ceea ce priveşte regimul juridic al funcţiei publice şi al funcţionarului public se găseşte în Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2004, modificată de Legea nr. 251 din 23 iunie 2006 şi completată cu mai multe acte administrative normative: Hotărârea Guvernului nr.1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici3, Hotărârea Guvernului nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, Hotărârea Guvernului nr.432/2004 privind dosarul profesional al funcţionarilor publici.

Statutul reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu, dispoziţiile sale completându-se cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice şi consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului de Interne;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.

Prin statutele speciale se pot reglementa:
a) drepturi, îndatoriri şi incompatibilităţi specifice, altele decât cele prevăzute de Legea 188/1999;
b) funcţii publice specifice. În cazul statutelor speciale aplicabile serviciilor diplomatice şi consulare, precum şi politiştilor şi altor structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, dispoziţiile speciale pot reglementa prevederi de natura celor precizate mai sus, precum şi cu privire la carieră.

Prevederile Legii nr.188/1999 nu se aplică:
a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat,
administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii;
b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
c) corpului magistraţilor;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

Delimitarea unor concepte şi noţiuni.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.
Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică.
Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.
Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competentei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinatate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.

Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici.
Raportul de serviciu se naşte şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii. Exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată.
Doar prin excepţie, funcţiile publice pot fi ocupate pe perioadă determinată, Astfel, funcţiile publice de execuţie temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată:
a) prin redistribuirea funcţionarilor publici din corpul de rezervă care îndeplinesc condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice respective;
b) prin numire pe perioadă determinată, prin concurs în condiţiile legii, în situaţia în care în corpul de rezervă nu există funcţionari publici care să îndeplinească cerinţele specifice pentru a fi redistribuiţi.
Persoana numită în aceste condiţii dobândeşte calitatea de funcţionar public numai pe această perioadă şi nu beneficiază la încetarea raportului de serviciu de dreptul de a intra în corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Astfel, funcţionarul public nu-şi negociază drepturile şi obligaţiile, ci are doar facultatea de a le refuza sau accepta, ele fiind stabilite de către autoritatea publică, pe baza legii; în principiu, această situaţie nu se întâlneşte la persoanele angajate cu contract de muncă în autorităţile publice, însă, încălcând acest principiu din dorinţa de a împiedica posibilele abuzuri (salarizarea personalului contractual în condiţii mai bune decât a funcţionarilor publici) legislaţia română stabileşte şi limite pentru salariile personalului contractual din autorităţile publice.

O altă diferenţă faţă de raportul de muncă este dată de numirea în funcţie a funcţionarilor publici prin act unilateral al autorităţii publice, diferită fundamental de angajarea în urma unui act bilateral (contract de muncă).

În consecinţã, faţã de cele de mai sus, sper sã rãmânã la faza de “utopie”, intentia cuiva de a se asimila medicii - functionarilor publici.

Multumesc frumos pentru un raspuns atat de elaborat. Ideea era ca exista o intentie in acest sens, ceea ce ar implica, firesc, si o modificare a legislatiei citate. Dar, bineinteles, este utopic, deoarece ar atinge subiectul spinos al spagii. Nu am inteles de ce sperati sa ramana o utopie.