Minunile iernii !!!

Povestea zapezii...

Demult, tare demult, cand inca mai existau imparatii si regii, Japonia avea un imparat foarte rau. Era atat de rau incat isi pedepsea poporul, dandu-le tot timpul porunci, pe care el insusi le gandea special sa nu poata fi indeplinite. Poporul insa, se facea luntre si punte... si indeplinea toate poruncile numai sa scape de furia lui. Intr-o dimineata, trimise slujitoriii sa anute toata suflarea imparatiei, ca a doua zi o va scoate pe fica lui sa-i arate imparatia si dadu ordin ca totul sa fie curat. Drumurile, curtile caselor, campurile, nu trebuiau sa aiba un singur fir de praf. In prostia lui, imparatul gasise de aceasta data porunca pe care supusii nu o mai puteau indeplini. Toata ziua s-au sfatuit ce si cum sa faca, fara sa gaseasca nici cea mai mica idee. Cum sa maturi praful de peste tot, dar mai ales unde sa-l duci ? Intr-un tarziu, obositi si resemnati, au intrat fiecare pe la casele lor asteptand ziua cand imparatul avea sa-i pedepseasca. Cu inima cat un purice si cu ruga in suflet au asteptat toata noaptea, rugandu-se la Dumnezeu sa faca o minune. Nu mica le-a fost mirarea cand zorii zilei au luminat pamantul. Afara totul era atat de curat si atat de alb incat te dureau ochii de atata stralucire. Ascultandu-le ruga, Dumnezeu a acoperit totul cu stralucirea zapezii. Din acea zi imparatul a inceput sa se teama de supusii lui si nu le-a mai dat nici-o porunca...

Povestile au vibratia puritatii, de aici si forta lor. Uitam multe in viata, dar nu uitam povestile copilariei.

O poveste adevarata este o calatorie din suflet catre suflet. Ca efect terapeutic, echivaleaza cu o rugaciune. Si, ca orice rugaciune, se asimileaza in structura fiintei pana cand, chiar fara sa fim constienti de asta, povestea se desfasoara de la sine, ca si respiratia.

O poveste e ca o dimineata: linistitoare, senina. Stim ca totul e abia la inceput. Stim ca lucrurile sunt bune, iar cele mai putin bune se pot indrepta. Doar timp este!

Orice poveste reprezinta miracolul intalnirii cu copilul din noi. Este ceva atat de real, atat de incarcat cu enorm de multa realitate, incat seamana cu o poveste. Ne dam seama ca suntem personajul care a cutreierat mari si tari ca sa se intalneasca, fericit, cu sine.
In acesta ipostaza ma simt cel mai bine. Adica atunci cand copilul interior isi da seama ca intotdeauna va ramane asa, cand sunt fericita ca cei doi copiii si-au ales sa le fiu mama, ca si eu la randul meu mi-am ales minunatii mei parinti. ...Eram la un curs si auzeam prezentarea celor dinaintea mea... Eu am terminat... Eu ... Si cand a venit randul meu am spus ... EU SUNT DE PROFESIE MAMA.Si am spus un mare adevar. Este singurul lucru la care ma pricep mai bine. De copil am fost mama pentru ceilalti( papusi, animalute, copii mai mici sau mai mari), la maturitate la fel....privesc si ma minunez de puterea vietii... Daca intr-un fir de iarba a pus Dumnezeu atata forta si rezistenta ...!!! Si noi oamenii ne plangem de greutatile vietii? Apoi privesc spre cer... Cata bucurie!!! Asta sunt eu. Un om ca toti ceilalti, legatura dintre Cer si Pamant, si-n fiecare clipa onorez acest lucru. Sunt Binecuvantata!

Poveste de Sfantul Nicolae...

Nu toate povestile sunt frumoase, exista si povesti triste. Am sa va spun o poveste in care tristetea si adevarul sunt mai reale decat orice realitate. Sarbatoare a bucuriei, pentru toata suflarea acestui pamant, sarbatoarea de Sfantul Nicolae a avut pentru mine si o parte de tristete. Am fost in casa unor oameni saraci, cu patru copii, unde mai mersesem si in urma cu un an. Ca si anul trecut, si anul acesta Sfantul Nicolae, ii ocolise. Nu sunt saraci pentru ca nu muncesc, dar putina lor agoniseala nu le ajunge sa traiasca decent. Nu-si pierd nici timpul prin carciumi si totusi sunt saraci. Am fost sa fac o bucurie celor patru copii, cu cateva jucarii. Am vazut in ochi lor bucuria de copil. I-am gasit cu ochi atintiti la televizorul, inca alb-negru, pe TVR 1, chiar daca reteaua de cablu trece prin fata portii. Nu puteau deslusi adevarata frumusete a tot ce vedeau. In sinea lor erau insa multumiti. Soba, mai scotea la deschiderea usii fum prin fisurile batranetii. O casa saraca, din care atragea atentia vointa vadita de a fi curata. Am stat cu ei aproape o ora. Respectul de gazda, mi-a ramas in minte. Si eu am tot patru copii si am si cinci nepoti. Am muncit mult, stiu cat e de greu. Bucuria din ochii acestor copii, nutrea o speranta de invidiat. Doi dintre ei sunt si buni elevi. Toti sunt cuminti si ascultatori. Se vede ca Dumnezeu are grija si de ei.

ACUM e ALTFEL

Sarbatori... urari... voie buna... prietenii... daruri... belsug...

Toate in aceasta perioada... la cumpana anilor. Acum, uitam de multe necazuri si lucruri urate... Acum, avem timp sa vedem "saracia" saracului si privim altfel si mai putin la "bogatia" bogatului. Acum, suntem mai darnici cu cei necajiti si mai putin dusmanosi pe cei ce ne-au intrecut. Acum, suntem "altfel"... suntem mai ingaduitori si cu noi insine, nu ne mai urmareste propria nemultumire... zilele acestea sunt frumoase chiar si cu putinul pe care il avem. Acum, ne-am schimbat... si aceasta schimbare se petrece de fiecare data in aceasta perioada. Nu ne-am intrebat niciodata ce se intampla... am observat doar ca e "altfel". De ce nu ne-am dori ca acest "altfel" sa nu se mai schimbe, sa ramana ca "acum" ? Poate ca merita sa incercam, sa fim ca "acum", sa nu ne mai schmbam... si daca cel de langa noi ne va vedea se va schimba si el... si totul va fii "altfel".