Eroarea ca viciu de consimtamant; generalitati, exemplificari in aria relatiilor de munca

Viciile de consimtamant (de fapt vicii ale vointei juridice) sunt: eroarea, dolul, leziunea si violenta.
 
Sediul materiei: Codul civil
 
Eroarea este viciul de consimtamant care consta in falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic civil. Ea este alcatuita dintr-un singur element: falsa reprezentare a realitatii in mintea persoanei. Fiind de natura psihologica, eroarea a fost intotdeauna destul de greu de probat.
Pentru a fi viciu de consimtamant, eroarea trebuie sa indeplineasca, cumulativ, urmatoarele conditii:
a)      elementul asupra caruia exista reprezentarea falsa a realitatii sa fi fost hotarator in incheierea actului, adica daca realitatea ar fi fost cunoscuta actul nu s-ar fi incheiat;
b)      in situatia actelor bilaterale, partea care nu este in eroare trebuie sa fi stiut ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare a realitatii a fost un element hotarator pentru incheierea actului
 
In functie de natura realitatii in care a intervenit eroarea, se disting:
-         Eroare de fapt – cade fie asupra obiectului sau valorii actului, fie asupra persoanei cocontractanta sau beneficiara.
-         Eroare de drept – consta in falsa reprezentare in ceea ce priveste existenta, inexistenta sau continutul unei norme de drept. In doctrina, parerile sunt impartite cu privire la admisibilitatea erorii de drept; unii autori considera ca exista suficiente argumente in favoarea admiterii: 1) art. 953 C. civ. prevede nevalabilitatea consimtamantului cand este “dat prin eroare” fara a distinge despre ce fel de eroare este vorba, ori “ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus”, 2) legea prevede cand nu este admisa eroarea de drept (art 1206 alin 2 C. civ. in privinta marturisirii), ceea ce inseamna ca “per a contrario”, in celelalte cazuri ea este admisa, 3) in masura in care se produce concret, eroarea de drept are acelasi efect ca eroarea de fapt: persoana aflata in eroare a avut o falsa reprezentare a realitatii, si 4) in jurisprudenta au existat cazuri in care s-a admis eroarea de drept ca viciu de consimtamant[1]. Alti autori sunt de parere ca eroarea de drept nu poate si nici nu ar trebui admisa a fi viciu de consimtamant deoarece nimeni nu poate invoca necunoasterea legii[2].
 
In functie de consecintele pe care le produce, eroarea poate fi de trei feluri:
-         Eroarea obstacol este forma cea mai grava a erorii care impiedica formarea actului; in acest caz falsa reprezentare a realitatii poarta fie asupra naturii actului care se incheie (de exemplu: o parte crede ca incheie un contract de renta viagera iar cealalta parte considera ca este vorba despre un contract de inchiriere), fie asupra identitatii obiectului din cauza (de exemplu: una dintre parti crede ca inchiriaza un spatiu comercial iar cealalta parte are in vedere un teren viran). Sanctiunea aplicabila in aceste cazuri in spete civile este nulitatea absoluta.
In aria relatiilor de munca, daca se incheie unui acord in care persoana fizica considera ca semneaza un contract individual de munca (cu toate implicatiile acestuia adica plata contributiilor catre bugetul de stat si celelalte institutii) iar angajatorul are in vedere un contract de prestari servicii guvernat de legea civila, va opera nulitatea. Totusi, spre deosebire de dreptul comun, in dreptul muncii opereaza principiul ocrotirii salariatilor si, ca urmare sunt posibile anumite remedieri ale nulitatii.
-         Eroarea viciu este falsa reprezentare a realitatii care altereaza continutul acordului de vointa ducand la posibilitatea anularii actului incheiat; asadar, sanctiunea in acest caz este nulitatea relativa. In doctrina se considera ca exista eroarea viciu in cazurile in care falsa reprezentare a realitatii cade fie asupra substantei obiectului actului juridic, fie asupra persoanei cocontractante.
Suntem in prezenta erorii ca viciu de consimtamant in cazul in care reprezentarea salariatului cu privire la clauzele esentiale continute in contractul individual de munca (clauze care contin aspecte privind felul muncii, locul desfasurarii activitatii, nivelul pachetului salarial) este atat de eronata incat acesta, daca ar fi cunoscut realitatea nu ar mai fi incheiat contractul[3]. De asemenea este considerata a fi in eroare persoana care isi formeaza o convingere total gresit asupra angajatorului[4]; in acest caz, la cererea respectivei persoane, care a descoperit ca nu cunostea realitatea in momentul semnarii contractului, va opera nulitatea, desigur daca sunt indeplinite cele doua conditii: identitatea angajatorului sa fi fost un element hotarator pentru salariat, la incheierea contractului de munca iar angajatorul sa fi stiut acest lucru.
            In aceeasi idee, va interveni incetarea contractului de munca datorita nulitatii in situatia in
            care angajatorul a fost in eroare cu privire la calitatile esentiale ale persoanei pe care a
            angajat-o iar aceste insusiri au stat la baza alegerii. Daca persoana angajata a indus cu
            buna stiinta in eroare angajatorul (de exemplu prezentand acte false de studii) vom fi in
            prezenta dolului, daca insa a fost pur si simplu o scapare a persoanei competente in
            desfasurarea procedurilor de angajare, este incidenta eroarea.
            Un alt exemplu de situatie unde poate interveni eroarea este in sfera demisiei; salariatul    
            care a demisionat va putea sesiza instanta judecatoreasca cu solicitarea de a
            anula demisia in cazul in care pretinde ca aceasta a fost provocata de angajator. In aceasta
            situatie, angajatul demisionar va trebui sa dovedeasca existenta unui viciu de
            consimtamant – eroare, dol sau violenta[5].
-         Eroarea indiferenta este reprezentarea falsa a unor aspecte mai putin importante si care nu influenteaza valabilitatea actului incheiat; sanctiunea poate fi reasezarea conditiilor contractuale.
 
 
[1] Gheorghe BELEIU, Drept civil roman, editia a VI-a revazuta si adaugita de Marian NICOLAE si Petrica TRUSCA
[2] Aspazia COJOCARU, Drept civil – parte generala, Lumina Lex, 2000
[3] Alexandru TICLEA, Andrei POPESCU, Constantin TUFAN, Marioara Tichindelean, Ovidiu TINCA, Dreptul muncii, editura Rosetti, 2004
[4] Ion Traian STEFANESCU, Tratat de dreptul muncii, vol 1, Lumina Lex, 2003; Vlad BARBU, Dreptul muncii. Curs universitar, editura National, 2003
[5] Raluca DIMITRIU, Reglementarea demisiei in noul Cod al muncii, in Raporturi de munca nr. 2/2004, Tribuna Economica Bucuresti, 2005