Dreptul la libertate in exprimare ; reglementare, notiune, limitari

Declaratia Universala din 1948 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 04.11.1950 au constituit primele mari ''unde de soc'' ale cruciadei mondiale pentru protectia drepturilor omului - ca efect primordial al celui de-al doilea razboi mondial.

A fost convenit ca aceasta Conventie (E.D.O.) trebuie sa fie numitorul comun al democratiilor occidentale si sa contina criteriile la care trebuie sa raspunda regimurile politice pentru a merita numele de democratii.

Lista drepturilor garantate in Conventie figureaza in text (Titlul I), precum si in Protocoalele aditionale. Angajamentul U.E. fata de aceste valori a fost reafirmat, in mod oficial, in 7.12.2000 cand a fost proclamata Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Incepand din 2001, Parlamentul European prezinta in fiecare an un Raport care analizeaza masura in care drepturile europenilor, enuntate in Carta, sunt respectate.

In Constitutia Romaniei, revizuita prin Legea 429/2003, aprobata prin Referendumul national din 18 – 19 octombrie 2003, art. 30 arata clar si concis faptul ca “Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile”. In acelasi articol, alineatul 2 prevede: “Cenzura de orice fel este interzisa”.

Libertatea de exprimare; art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului:

''1. Orice persoana are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere.
Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.''

Art. 11 din Carta drepturilor fundamentale preia art. 10 din Conventie, aratand, in plus, ca “sunt respectate libertatea si pluralismul mijloacelor de informare in masa”

Limitele exercitarii drepturilor fundamentale prevazute în Conventia Europeana a Drepturilor Omului:

Omul - masura a tuturor lucrurilor - este integrat in societate. Organizarea societatii presupune existenta unui echilibru dinamic intre general si individual, neingradire si limita astfel incat valorile umane sa fie protejate.
Protectia individului in raporturile dintre oameni sau fata de institutiile statului are o importanta deosebita. La fel de importanta este, insa, si limita care trebuie impusa.

Prevederea in legi a unor drepturi si libertati nelimitate poate conduce la imposibilitatea unei diferentieri clare intre comportamentul ilegal si cel legal, poate deschide calea arbitrariului, a interpretarilor care nu se bazeaza pe normele de drept si confera, astfel, sistemului juridic trasaturi improprii statului de drept.

Libertatea este un ''dat'' , ea insoteste fiinta si este intim legata de demnitatea umana, are caracter natural. Libertatea are sens numai in conditiile existentei limitei, deoarece, pentru a se manifesta, ea trebuie sa depinda de ceva. Libertatea umana se intruchipeaza intr-un manuchi de limite care sunt, de fapt, conditia exercitarii ei.
Reglementarea exceptiilor si restrictiilor are ca scop fixarea unor limite care, desi in circumstante exceptionale pot fi mai severe, protejeaza interesele tuturor indivizilor. Autoritatile statale pot recurge la masuri derogatorii dar numai pentru un scop prevazut de lege, in conditii expres reglementate si cu respectarea unor proceduri. Neindeplinirea acestor conditii face ca masurile derogatorii sa fie nejustificate, ilegale si contrare principiilor caracteristice statului de drept si spiritului Conventiei Europene a Drepturilor Omului si, ca urmare, sa fie contestate.

Din interpretarea art. 10 al Conventiei E.D.O. rezulta in mod clar ca exercitarea libertatii de exprimare si de informare comporta indatoriri si obligatii ale titularilor acestei libertati care presupun respectarea de catre titular (individul) a formalitatilor si conditiilor prevazute de lege. Prevederile exprese ale art. 10(2) din Conventie arata trei categorii de masuri de limitare socotite necesare intr-o societate democratica:
a) masuri de restrictie care au ca scop protectia statului sau a autoritatilor publice; fac parte dintre acestea: securitatea nationala, integritatea teritoriala, siguranta publica, prevenirea infractiunilor, garantarea autoritatii si impartialitatii puterii judecatoresti, apararea ordinii;
b) masuri restrictive care au ca scop protectia populatiei, in ansamblu (protectia sanatatii sau a moralei);
c) masuri care asigura protectia individului sau a altor drepturi pe care acesta le are; fac parte dintre aceste: masurile care asigura protectia reputatiei, a drepturilor altuia, a confidentialitatii informatiilor si impiedicarea divulgarii lor.

Pentru ca aceste trei categorii de masuri restrictive sa fie compatibile cu prevederile Conventiei este necesar sa fie intrunite, cumulativ, urmatoarele conditii:
1. restrictiile sa fie prevazute de lege ;
2. sa vizeze un scop legitim ;
3. sa prezinte caracterul unei necesitati intr-o societate democratica.

Masurile de restrangere a libertatii de exprimare sau informare prevazute de Conventia Europeana a Drepturilor Omului pot avea justificare doar in motivele expres si limitativ continute de art. 10(2). Limitarea trebuie sa corespunda scopului real urmarit si sa fie proportionala cu necesitatea sociala imperioasa care a determinat-o.
Aprecierea caracterului necesar al masurilor de limitare si a proportionalitatii lor cu scopul real urmarit se face, in primul rand, de statul care decide limitarea pe baza unei legi interne existente.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, instalata la Strasbourg in 1959, are ca scop primordial asigurarea respectarii de catre Statele Parti a obligatiilor pe care acestea si le-au asumat prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Competenta Curtii cuprinde toate cazurile care ii sunt prezentate cu privire la reglementarile din Conventie dar ea nu poate fi exercitata decat fata de statele care au declarat ca accepta Conventia ca pe o obligatie juridica.