CEDO: Franta, condamnata pentru discriminare pe baza orientarii sexuale a unui national implicat intr-o adoptie

Decizia instantei de la Strasbourg a fost pronuntata in data de 22 ianuarie 2008, in urma aplicatiei cu numarul 43546/02, in Cauza E.B c/ Frantei judecatorii constatand cu o majoritate de zece voturi ca au fost violate art.8[1] si art.14[2] din Conventia europeana a drepturilor omului, care garanteaza dreptul la respectul vietii private si de familie a persoanei si, respectiv, interdictia discriminarii dupa criterii de sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie. In esenta, in speta este vorba despre refuzul autoritatilor franceze de a permite unui national de al sau (o femeie implicata intr-o relatie homosexuala stabila) de a adopta un copil, tocmai datorita acestei orientari sexuale, precum si de eventualele implicatii pe care o atare hotarare a instantei de la Strasbourg le poate avea asupra legislatiei in materie de adoptii din statele membre.
 
Decizia apare ca un act curajos al Curtii care desi in deciziile anterioare vorbeste despre importanta interpretarii dinamice a Conventiei, adica cu luarea in considerare a conditiilor prezente concrete, da o marja larga de apreciere statelor in multe dintre cauzele in care este vizat articolul 8, dreptul la respectul vietii private si de familie, datorita diferentelor de cultura si traditie din fiecare dintre statele membre. Este vorba despre cauze cu situatii de fapt similare in care Conventia a fost aplicata diferit tocmai datorita aspectului traditional al statelor implicate. Cauze precum Rees c/ Regatului Unit al Marii Britanii (1986) si B. c/ Frantei (1992) care desi au avut ca obiect situatii similare au primit solutionari diferite din partea instantei mentionate tocmai datorita practicii deosebite a celor doua state implicate si interpretarii in sens larg a teoriei marjei de apreciere, sunt exemple care pot da sens celor sustinute aici[3].
 
Mai mult, aceasta decizie vine in contextul in care nu exista un „consens european” in cazul acestui subiect, doar noua[4] dintre cele patruzeci si sase de state membre ale Consiliului Europei au avansat legislativ in directia acordarii dreptului de a adopta cuplurilor de acelasi sex, in timp ce alte state membre nu permit inca nici adoptia de catre o persoana singura sau o acorda in conditii mult mai restrictive decat in Franta. Cu toate aceste nu poate fi ignorata nici sensibila inclinatie a legislatiilor nationale in a fi mai tolerante fata de astfel de adoptii odata cu adoptarea de catre aceeasi instanta a deciziei in Cauza Fretté ori dinamica deciziilor din afara Europei inspre admiterea adoptiilor de catre cuplurile homosexuale, cu motivatia interesului superior al copilului de a avea un camin.
 
In ceea ce priveste motivarea actiunii reclamantei, cetatean francez, am retinut in principal ca aceasta a aratat ca a fost discriminata in de-a lungul intregii proceduri desfasurate in vederea adoptarii unui copil datorita marturiei pe care a facut-o in fata autoritatilor franceze cu privire la orientarea sa sexuala, cu consecinta incalcarii in acest mod a dreptului la respectului vietii private si de familie.
 
Reclamanta a sustinut ca a inceput demersurile pentru adoptia unui copil in calitate de persoana singura, nu in numele cuplului pe care il forma cu cealalta persoana, iar refuzul de a-i fi incredintat spre adoptie un copil apare cu atat mai discriminatoriu cu cat legislatia franceza (art.343 si 343-1 din Codul civil francez) permite adoptia fie de catre cuplurile casatorite fie de catre un singur parinte. Astfel arata aceasta, in sustinerea actiunii sale, ca exista trei forme de adoptii in cazul cuplurilor homosexuale: 1. adoptia individuala sau adoptia de catre o singura persoana cu orientare homosexuala, in statele membre unde persoanele singure au dreptul potrivit legii sa adopte copii (chiar daca acest drept este recunoscut numai in cazuri exceptionale), situatie in care partenerul de viata nu dobandeste, fata de copilul in cauza, drepturi parintesti; 2. adoptia si de catre al doilea parinte sau situatia in care una dintre persoanele care fac parte din cuplul de acelasi sex adopta copilul celeilalte, caz in care amandoi partenerii au drepturi parintesti fata de copilul in discutie si 3. adoptia comuna sau acea situatie in care un cuplu de acelasi sex formuleaza o cerere de a adopta un copil impreuna, caz in care ambii parteneri dobandesc in acelasi timp drepturi parintesti fata de copilul in discutie, iar dintre aceste forme ea a optat legal pentru adoptia in calitate de persoana singura, astfel ca se incadreaza in dispozitiile legale mentionate.
 
De altfel, raportul autoritatii administrative competente arata ca avand in vedere personalitatea si ocupatia solicitantei (profesor) acesta ar indeplini conditiile necesare, insa „dat fiind stilul de viata caracterizat prin faptul ca este necasatorita, locuieste cu o partenera de acelasi sex cu care formeaza un cuplu, nu poate sa confere copilului ce urmeaza sa fie adoptat o imagine de familie si o figura paterna, in asa fel incat insasi dezvoltarea ulterioara a copilului ar putea fi afectata”.
Cu toate acestea nu s-a demonstrat niciodata in mod stiintific ca un copil ar putea fi afectat intr-o astfel de familie, trei riscuri fiind insa citate si anume: riscul ca acel copil sa devina la randul sau homosexual, riscul de a fi expus la dezvoltarea de probleme psihologice si riscul de a suferi de homofobie. In  toate cazurile este in sarcina autoritatilor care sustin acest lucru, sa faca proba stiintifica a sustinerilor lor.
Pe cale de consecinta, prin astfel de aprecieri si refuzuri autoritatile franceze, inclusiv Consiliul de Stat, au avut o abordare discriminatorie fata de reclamanta.
 
Decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului a admis cererea reclamantei si a condamnat Franta, constatand violarea dispozitiilor art.8 si respectiv 14 din Conventie. Instanta mentionata a reafirmat caracterul de instrument viu al Conventei, caracter ce presupune interpretarea ei cu luarea in considerare a conditiilor de viata existente si a subliniat ca atitudinea autoritatilor franceze a fost una discriminatorie in ceea ce priveste dreptul lui E.B. de a lua spre adoptie un copil in conditiile in care legislatia franceza permite adoptia de catre un singur parinte iar acesta a formulat cererea in numele sau individual si nu al cuplului din care facea parte.
 
Curtea a aratat ca desi dispozitiile Codului civil francez nu se refera expres la orientarea sexuala a viitorului parinte (in cazul adoptiei individuale) nu interzice sub nici o forma persoanelor cu orientare homosexuala sa adopte un copil in conditiile in care interesul superior al minorului nu este vatamat. Mai mult, insasi constatarea autoritatilor ca “E.B. are in mod incontesabil calitatile personale necesare pentru a creste un copil” dar atenuarea acestei sustineri prin faptul ca ar prezenta importanta implicarea ei intr-o relatie homosexuala reprezinta un argument in plus pentru a sustine ca reclamanta a fost tratata in mod discriminatoriu, in raport de orientarea sa sexuala, lucru inadmisibil in temeiul Conventiei europene a drepturilor omului.
 
 
[1] Art.8/Conventia europeana a drepturilor omului, vizeaza dreptul la respectul vietii private si de familie si statueaza: „(1) Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului si a corespondentei sale. (2) Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si a libertatilor altora”.
[2] Art.14/Conventia europeana a drepturilor omului, se refera la interzicerea discriminarii dispunand: „Exercitarea drepturilor si a libertatilor recunoscute de prezenta Conventie trebuie sa fie asigurata fara nicio deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie”.
[3] A se vedea pentru amanunte Bianca Selejan-Gutan, Protectia europeana a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucuresti, Editia a 2-a, 2006, p.41.
[4] Dintre cele noua state amintim aici Spania, Belgia, Olanda, Suedia, Norvegia.