Rechizitia. Masura de limitare legala temporara a exercitiului dreptului de propietate

 Desi definitia legala este destul de cuprinzatoare ii lipsesc unele elemente importante, cum ar fi spre exemplu cele legate de faptul ca uneori masura rechizitiei limiteaza temporar atributul folosintei bunului dar este posibil ca uneori aceasta masura sa duca chiar la incetarea dreptului de proprietate, apoi faptul ca masura este una cu caracter obligatoriu justificat de insasi scopul ei, precum si faptul ca orice privare de proprietate, fie ea chiar si temporara, da dreptul, celui fata de care s-a dispus o astfel de masura, la plata unui echivalent banesc care va avea continutul si denumirea precizate de lege. 

Pentru aceste considerente retinem urmatoarea definitie a rechizitiei: „rechizitia reprezinta o limitare legala a exercitiului dreptului de proprietate, fie prin afectarea temporara a atributului folosintei bunului, fie prin insasi incetarea dreptului de proprietate asupra bunurilor comsumptibile sau perisabile, dar, in ambele situatii, cu plata de despagubiri in conditiile legii”[1], sau mai precis, cu plata unui echivalent banesc care poate imbraca, dupa caz, forma despagubirii, a unui pret, tarif sau a unei chirii (s.n.). Insasi legea este cea care face o atare distinctie aratand ca despagubirile vor fi platite atunci cand bunurile au suferit degradari sau deteriorari, preturile sau tarifele se aplica in special in cazul bunurilor consumptibile sau in cazul celor care, din diferite motive, nu mai pot fi restituite in natura, iar chiria poate fi platita proprietarului imobilului rechizitionat numai atunci cand rechizitia nu se datoreaza starii de urgenta, starii de asediu, starii de razboi ori mobilizarii totale sau partiale (art.19 din Lega nr.132/1997).
 
2. Sediul materiei 


Sediul materiei pentru aceasta masura exceptionala, care apare ca si o limitare temporara sau o incetare a dreptului de proprietate privata, il constituie pe de o parte art.44 alin.1 din Constitutia Romaniei care, fara a vorbi expres despre masura rechizitiei asa cum procedeaza in cazul exproprierii, al nationalizarii sau al dreptului autoritatii de a folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, reglementand dreptul de proprietate privata statueaza: „Continutul si limitele acestor drepturi (dreptul de proprietate privata si creantele asupra statului) sunt stabilite de lege”, prin Legea nr.132/1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii in interes public[2], lege care stabileste scopul rechizitiei, actele prin care poate fi dispusa masura rechizitiei, bunurile supuse rechizitiei, bunurile execeptate de la masura rechizitiei, procedura de efectuare a rechizitiei, autoritatile competente, tinerea evidentei bunurilor rechizitionate, contestarea masurii, stabilirea despagubirilor etc., H.G. nr.219/2005 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.132/1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii in interes public[3].
 
3. Scopul si obiectul rechizitiei. Actele prin care poate fi dispusa masura 


Rechizitiile de bunuri in interes public se fac in scopurile prevazute la art.3 din lege si anume: rezolvarea problemelor materiale de orice natura, asigurarii de mana de lucru si de cartiruire sau cazare necesare fortelor destinate apararii, autoritatilor publice, sinistratilor, refugiatilor, populatiei afectate de consecintele razboiului si prizonierilor de razboi; functionarii agentilor economici si institutiilor publice ori functionarii si exploatarii sistemelor de telecomunicatii si cailor de comunicatii. Pe cale de consecinta, orice alte rechizitii necircumscrise scopurilor aratate sunt ilegale atingeri aduse proprietatii ori elementelor sale componente. 

In privinta actelor prin care poate fi dispusa rechizitia acestea sunt diferite in functie de situatia exceptionala care determina o astfel de masura si anume: decretul de declarare (in cazul in care masura este dispusa la declararea mobilizarii generale sau partiale sau a starii de razboi), decretul de instituire (in cazul in care se instituie starea de asediul sau de urgenta), hotararea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii (in caz de concentrari, exercitii si antrenamente de mobilizare) si hotarare a Guvernului sau ordine ale prefectilor (in cazul prevenirii, localizarii si inlaturarii unor dezastre). 

Obiectul rechizitiei il constituie bunurile enumerate limitativ de art.5 din legea mentionata, trebuie sa fie rechizitionate de la proprietarii sau detinatorii lor legali cu respectarea principiului caruia, nimeni nu poate fi obligat sa dea un bun daca in momentul cererii nu-l are in posesie sau in folosinta legala, bunul trebuie predat impreuna cu dotarile aferente necesare si in starea tehnica corespunzatoare scopului in vederea caruia a fost rechizitionat. Printre bunurile mobile si imobile care pot forma obiect al rechizitiei amintim: mijloacele de transport cu tractiune animala, auto, feroviare, aeriene si navale, instalatii portuare si dane, tehnica de calcul, cladiri, terenuri, piese de schimb si materiale, materiale de constructii, alimente, animale etc.
Obiectul rechizitiei este si cel care face distictia, in cele mai multe cazuri, intre masura temporara a rechizitiei si cea definitiva, astfel in cazul bunurilor comsumptibile si perisabile, rechizitionarea lor reprezentand si pierderea dreptului proprietarilor lor, masura rechizitiei este una care produce efecte definitive si da nastere la plata unui echivalent banesc, in conditiile prevazute de lege. 

In cazul celorlate bunurilor precum cladirile si terenurile, masura rechizitiei este una cu caracter temporar neputandu-se rechizitiona decat folosinta acestor bunuri pe o perioada determinata, desi acest lucru nu este stipulat expres[4] el reiesind din dispozitiile legale incidente. Astfel sunt relevante dispozitiile art.29 din lege care statueaza ca la implinirea termenelor sau incetarea cauzelor care au determinat rechizitia, bunurile se restituie persoanelor de la care au fost rechizitionate cu proces-verbal de restituire, nesolicitarea acestor bunuri in termen de 3 ani de la publicarea in Monitorul Oficial a datei de incepere a platii, are ca urmare pierderea dreptului la despagubiri, datorita existentei unui termen de decadere. 

Stabilirea imobilelor necesare pentru cartiruire sau cazare se face in comun de catre autoritatile administratiei publice locale si de catre reprezentantii beneficiarilor, evidenta bunurilor rechizitionate apartinand persoanelor fizice, urmand a fi tinuta de catre autoritatile administratiei publice locale sau de catre inspectoratele de politie. Pe durata rechizitiei proprietarii sau detinatorii legali ai bunurilor sunt scutiti de plata impozitelor si taxelor pentru bunurile rechizitionate, iar obligatiile nascute din contractele legal incheiate cu privire la aceste bunuri se suspenda (art.19, alin.2).
 
4. Bunuri care nu pot forma obiect al rechizitiei 


Legea stabileste si o serie de bunuri care nu pot forma obiect al masurii rechizitiei, si de data acesta enumerarea fiind una limitativa, astfel, cu titlu exemplificativ amintim urmatoarele categorii de bunuri: partile din imobile necesare ocupantilor; cladirile penitenciarelor si ale scolilor speciale de munca si reeducare; bunurile caselor si caminelor de copii, de handicapati si de batrani; bunurile din patrimoniul cultural national sau international; bunurile care apartin bisericilor, manastirilor sau caselor de rugaciuni ale cultelor sau asociatiilor religioase recunoscute de stat, necesare pentru exercitarea cultului, precum si locuintele monarhilor; bunurile misiunilor diplomatice si ale oficiilor consulare straine; bunurile apartinand persoanelor juridice si fizice straine, domiciliate sau cu resedinta pe teritoriul Romaniei, care prin acorduri internationale sunt exceptate de la rechizitii etc.
Refuzul de a pune la dispozitie bunurile rechizitionabile ori nedeclararea lor la inventariere se pedepseste potrivit legii penale, respectiv constituie infractiunea de sustragere de la rechizitii militare (art.352/Cod penal), infractiune contra capacitatii de aparare a Romaniei, lege reglementand insa si o serie de contraventii in legatura cu aceasta masura (art.34 din Legea nr.132/1997).
 
 
NOTE:


[1] C. Birsan, op. cit., p.58-59.
[2] Publicata in M. Of. nr.161 din 18 iulie 1997.
[3] Publicata in M. Of. nr.302 din 11 aprilie 2005 si care abroga H.G. nr.11/1998 privind normele metodologice de punere in aplicare a Legii nr.132/1997, publicata in M. Of. nr.52 din 6 februarie 1998.
[4] In Romania masura rechizitiei a mai fost reglementata, printre altele si prin intermediul Legilor nr.139/1940 si respectiv nr.439/1945 care contineau dispozitii exprese cu privire la masura rechizitiei imobilelor, si anume: „imobilele nu se pot rechizitiona decat in folosinta” si respectiv „rechizitionarea implica doar o preluare temporara, pentru un interval determinat”. Sunt dispozitii legale care au stat la baza a numeroase decizii ale instantelor romanesti in care acestea au apreciat valabilitatea titlului statului in functie de aceasta preluare si au decis ca actul de rechizitie nu este un titlu valabil care sa dovedeasca proprietatea ci doar eventual detentia precara. A se vedea si I.C.C.J., s.civ. si de prop.int., dec. nr.1371 din 7 februarie 2006, www.iccj.ro, in care se dispune: „Statul nu are titlu valabil pentru imobilele intrate in proprietatea sa prin ordin de rechizitie, intrucat, potrivit  dispozitiilor legale in vigoare la acea data, respectiv Legea nr. 139/1940 si Legea nr. 439/1945, imobilele nu se puteau rechizitiona decat in folosinta, iar rechizitionarea implica doar o preluare temporara, pentru un interval determinat. Ca atare, potrivit actelor normative mai sus mentionate, rechizitia nu putea conduce la o preluare definitiva a imobilului de catre stat”.