Recurs in interesul legii privind termenul de reabilitare judecatoreasca

Decizia ICCJ nr. 3/2009 a fost publicata miercuri, in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 393.

Prin aceasta decizie, ICCJ a admis recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa ICCJ privind stabilirea pedepsei ce determina calculul termenului de reabilitare judecatoreasca in cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic ca urmare a revocarii suspendarii conditionate sau prin cumul juridic in cazul concursului de infractiuni.

In acest sens, ICCJ a stabilit ca termenul de reabilitare judecatoreasca se socoteste in raport de pedeapsa cea mai grea ce intra in componenta pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Practica neunitara a instantelor de judecata

Prin Decizia nr. 3/2009, ICCJ a constatat ca in practica instantelor judecatoresti nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu stabilirea pedepsei ce determina calculul termenului de reabilitare judecatoreasca in ipoteza pedepselor rezultante, obtinute prin cumul aritmetic ca urmare a revocarii suspendarii conditionate sau prin cumul juridic in cazul concursului de infractiuni.

1. Astfel, unele instante au retinut ca termenul de reabilitare judecatoreasca se socoteste in raport cu pedeapsa cea mai grea ce intra in compunerea pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

2. Alte instante, dimpotriva, au considerat ca pedeapsa finala stabilita prin cumul juridic sau aritmetic va determina calculul termenului de reabilitare judecatoreasca.

Argumentele ICCJ:

Dupa examinarea celor doua ipoteze, in raport cu dispozitiile legale aplicabile, ICCJ a constatat urmatoarele:

“Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se inlatura pentru viitor toate incapacitatile si interdictiile ce decurg dintr-o hotarare de condamnare si asigura reintegrarea sociala completa a unui condamnat, prin repunerea lui in situatia anterioara condamnarii.

Asadar, reabilitarea este o cauza extinctiva, indivizibila, care opereaza in personam si a carei reglementare este prevazuta in Codul penal (art. 133—138).

Reabilitarea, dupa conditiile si modul in care poate fi obtinuta, cunoaste doua forme, si anume reabilitarea de drept, care se obtine ope lege atunci cand sunt indeplinite conditiile prevazute de aceasta privind gravitatea condamnarii si la intervalul de timp ce trebuie sa treaca de la data executarii pedepsei pana la data obtinerii reabilitarii, si, respectiv, reabilitarea judecatoreasca, care se obtine prin hotarare judecatoreasca, atunci cand instanta constata ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru acordarea reabilitarii, iar condamnatul a facut dovada ca s-a indreptat.

Un efect al reabilitarii sau al indeplinirii termenului de reabilitare priveste condamnarea care nu mai este avuta in vedere la stabilirea starii de recidiva (art. 38 ultimul alineat din Codul penal), asa incat aceasta nu mai reprezinta un impediment pentru aplicarea unor modalitati neprivative de libertate.

Astfel, conditia negativa impusa de lege pentru inlaturarea starii de recidiva prin reabilitare sau implinirea termenului de reabilitare trebuie examinata, in raport cu momentul savarsirii celei de-a doua infractiuni.

Prin jurisprudenta instantei supreme s-a stabilit ca, in cazul mai multor condamnari succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decat pe cale judecatoreasca pentru toate condamnarile, iar termenul de reabilitare la care se refera art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculeaza in raport cu pedeapsa cea mai grea si incepe sa curga de la data executarii ultimei pedepse, chiar daca, privita izolat, pentru aceasta ar fi indeplinite conditiile reabilitarii de drept.

Asadar, reabilitarea, inlaturand toate consecintele ce decurg din condamnare, trebuie examinata in stransa legatura cu pedeapsa, ce reprezinta o categorie importanta a dreptului penal substantial.

Pedeapsa este sanctiunea de drept penal ce consta intr-o masura de constrangere si reeducare prevazuta de lege pentru savarsirea unei anumite infractiuni si este aplicata de instanta de judecata infractorului, in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni.

Din varietatea de pedepse cunoscute se disting si pedepsele principale, in sensul ca pentru fiecare infractiune este prevazuta de lege o pedeapsa principala, ce poate fi singura aplicata de instanta.

Caracterul unic, individual si de sine statator al fiecarei pedepse principale pronuntate pentru fiecare infractiune in parte nu poate fi inlaturat de o cauza exterioara si aleatorie acestuia.

Cumulul juridic sau aritmetic a cel putin doua pedepse principale are drept consecinta stabilirea unei noi pedepse, rezultante sau finale, in conditiile incidentei prevederilor referitoare la concursul de infractiuni ori revocarii suspendarii. Sistemul nostru de drept penal material consacra pentru infractiunile concurente principiul cumulului juridic, ce presupune ca la pedeapsa cea mai grea se poate adauga un spor (art. 34 din Codul penal).

Sporul alaturat pedepsei de baza pronuntate pentru infractiunea cea mai grava nu are functia sau capacitatea juridica de a converti pedepsele aplicate pentru fiecare infractiune intr-o alta pedeapsa mai mare, pedepsele initiale ramanand neschimbate ca natura si intindere.

Posibilitatea avuta de instanta in aplicarea sporului si a determinarii intinderii acestuia sunt conditionate tocmai de natura pedepsei celei mai grele ce a fost pronuntata, ca prim pas, pentru cea mai grava dintre infractiunile ce alcatuiesc concursul. Astfel, sporul de pedeapsa trebuie privit ca o compensare a absorbtiei si neexecutarii succesive de catre condamnat si a pedepsei sau a pedepselor mai putin grave ca intindere sau natura.

In consecinta, pedeapsa rezultanta obtinuta prin aditionarea sporului nu constituie o pedeapsa pronuntata pentru o singura infractiune, ci o sanctiune penala, finala a tuturor infractiunilor, reprezentand echivalentul pericolului social concret pe care il constituie inculpatul sau condamnatul in raport cu toate faptele penale comise. In Decizia de indrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 5 din 27 martie 1961, referitoare la unele probleme privind contopirea pedepselor, s-a retinut ca „Sporul de pedeapsa se aplica atunci cand se constata de catre instanta ca cea mai grava dintre pedepsele pronuntate nu este suficienta pentru reeducarea infractorului, tinandu-se seama, bineinteles, si de pericolul social pe care-l prezinta insasi pluralitatea infractiunilor savarsite, precum si de cuantumul pedepselor ce urmeaza a fi absorbite”, asa incat sporul de pedeapsa nu poate avea o existenta proprie si nici o executare independenta de pedepsele de baza.

Lipsa existentei proprii a sporului de pedeapsa este evidentiata si de dispozitiile alin. (1) ale art. 14 din Legea nr. 546/2002 privind gratierea si procedura acordarii gratierii, potrivit carora, in situatia pluralitatii de infractiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul gratierii nu il constituie pedeapsa rezultanta, ci pedepsele aplicate pentru fiecare infractiune.

Mai mult, in alin. 2 al aceluiasi articol se prevede ca pedeapsa rezultanta va fi descontopita, pentru a face incidente dispozitiile de gratiere, iar sporul de pedeapsa va fi inlaturat, in ipoteza in care a ramas o singura pedeapsa negratiata. De asemenea, in ipoteza revocarii suspendarii conditionate (art. 83 din Codul penal), chiar executa separat si succesiv, asa incat intinderea termenului de reabilitare se determina in raport cu durata celei mai grele dintre pedepse, iar nu de rezultatul insumarii lor.

Calculul corect al termenelor de reabilitare presupune stabilirea corecta a datei de la care acestea incep sa curga, precum si a datei pana la care termenele respective trebuie sa fie implinite. Potrivit art. 134 alin. 1 din Codul penal, termenul reabilitarii de drept se compune dintr-o durata fixa de 3 ani.

Termenul de reabilitare judecatoreasca se compune dintr-o durata fixa, stabilita in functie de intinderea „condamnarii la pedeapsa” si grupate in cele patru categorii prevazute in textul de lege, la care se adauga o durata variabila, ce este egala cu jumatate din durata pedepsei pronuntate (art. 135 alin. 1 din Codul penal).

Termenul de reabilitare se socoteste de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale (chiar stabilita prin cumul) sau de la data cand aceasta s-a prescris (art. 136 alin. 1 din Codul penal).

Existenta cumulului pedepselor nu inlatura individualitatea fiecarei condamnari, iar termenele de reabilitare alcatuite dintr-o durata fixa si o durata variabila, egala unei fractiuni din cuantumul pedepsei, au fost in asa fel reglementate incat sa asigure o individualizare a acestora, in raport cu fiecare condamnare in parte.

In aceasta situatie, desi termenul de reabilitare va curge de la data executarii pedepsei rezultante, calculul acestuia se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intra in componenta pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Aceeasi regula privind calculul termenului de reabilitare se aplica si atunci cand pedepsei rezultante i s-a aplica un spor, in sensul ca termenul de reabilitare se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intra in componenta pedepsei rezultante, fara a avea in vedere faptul ca acesteia i-a fost aplicat si un spor, alcatuind astfel o pedeapsa finala.

Daca s-ar proceda contrar regulii mai sus aratate si anume calculul termenelor de reabilitare sa se raporteze la pedeapsa rezultanta, ar duce la un dublu efect juridic sanctionator, prin aceea ca ar determina atat momentul pana la care pedeapsa va fi executata (intinderea ei), cat si durata, evident excesiva, mai mare a termenului de reabilitare.”