Noi obligatii privind comertul electronic

Actul normativ impune anumite obligatii pentru "administratorii de site-uri de e-commerce (comert electronic)", si anume „sa prezinte pe prima pagina a site-ului (home page) un link catre adresa oficiala de web a Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor: www.anpc.gov.ro”.

Cateva discutii sunt necesare.

In primul rand, este cea privind competenta de a emite astfel de ordine. Un site, asa cum il intelegem in limbajul comun al utilizatorului de internet, presupune doua aspecte: un lay-out (un aspect grafic) precum si un cod sursa. Ambele sunt obiectul protectiei prin drepturi de proprietate intelectuala. Cel care le creeaza poate dispune cum doreste de ele. Astfel ca ANPC intervine si limiteaza acest drept. Desigur, interesul public, in speta cel al protectiei consumatorului, justifica astfel de limitari, dar acestea se fac prin acte normative cu valoare de lege si nu prin Ordinul vreunui director de agentie, in criza de idei, prin care sa-si justifice salariul.

Ordonanta nr. 21/1992 nu stabileste niciun fel de puteri de reglementare pentru ANPC (cum au prevazute alte autoritati de acest tip, vezi CNVM), deci cu atat mai putin poate aceasta sa dispuna in domenii care restrang alte drepturi conferite prin lege. Problema trebuie sesizata pentru ca, in curand, orice directoras sef de birou in administratia publica se va simti indreptatit sa ne reglementeze ce sa facem acasa.

Pentru ca lucrurile sa fie inca si mai in afara legii, in Romania este in vigoare Legea 365/2002 privind comertul electronic. Aceasta, in art. 17, arata ca Autoritatea de reglementare in comunicatii si tehnologia informatiei (ARCTI) era autoritatea competenta sa supravegheze domeniul comertului electronic. Astazi, conform haosului institutional cu care ne-am obisnuit, atributiile ARCTI sunt preluate de Ministerul Comunicatiilor si Societatii Informationale (OUG 22/2009). Deci, daca avea cineva competenta sa emita reglementari in acest domeniu era MCSI si in niciun caz ANPC.

Trecand de aceasta problema, apar insa dificultati reale de aplicare a acestei dispozitii, raportat tocmai la caracterul absolut deficitar ca tehnica de redactare juridica.

Norma este formulata ignorand cu desavarsire existenta Legii 365/2002 privind comertul electronic, astfel ca terminologia nu corespunde deloc legii.

Este greu de interpretat cui se adreseaza obligatia. In ordin, se foloseste termenul de „administratori de site-uri de e-commerce”. In legea 365/2002, furnizorul de servicii este definit astfel: orice persoana fizica sau juridica ce pune la dispozitie unui numar determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societatii informationale. Prin serviciu al societatii informationale se intelege (conform legii 365/2002) orice serviciu care se efectueaza utilizandu-se mijloace electronice si prezinta urmatoarele caracteristici:
a) este efectuat in considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului in mod obisnuit de catre destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul si destinatarul sa fie fizic prezenti simultan in acelasi loc;
c) este efectuat prin transmiterea informatiei la cererea individuala a destinatarului;

Trebuie sa ne punem in miscare imaginatia si sa consideram cazul in care domeniul este .ro, webmasterul care intretine site-ul este din Rusia, hostingul este in Germania, iar comerciantul care face activitatea de comert prin mijloace electronice este din Canada. Sau considerati orice alta combinatie de acest gen. Se aplica acest ordin? De fapt cine este acel administrator?

Daca am echivala cu notiunea de furnizor de servicii avem unele indicii: un furnizor stabilit intr-un anumit stat este un furnizor de servicii avand un sediu stabil pe teritoriul unui stat si care desfasoara efectiv o activitate economica utilizand acel sediu stabil pe teritoriul unui stat, pentru o perioada nedeterminata; stabilirea unui furnizor de servicii intr-un stat nu este determinata in mod necesar de locul in care sunt amplasate mijloacele tehnice si tehnologice necesare furnizarii serviciului.(art. 1 din Legea 365/2002). Legea romana se aplica doar acelor furnizori de servicii stabiliti in Romania.

In consecinta, numai operatorii economici care au sediu in Romania (nu neaparat un sediu social, ci si unul de fapt) si care desfasoara activitate constant pentru piata romaneasca ar trebui sa respecte astfel de reguli. Faptul ca, eventual, foloseste domeniul .ro sau hostingul este in Romania nu poate avea nicio semnificatie. Invers, daca activitatea de comercializare si prestare servicii se face printr-un sediu din Romania si priveste piata romaneasca, atunci regula este aplicabila indiferent ce domeniu ar fi folosit sau unde este amplasat host-ul.

Pe de alta parte, responsabilitatea ii revine furnizorului de servicii, terminologia administrator de site fiind total improprie, acesta fiind de cele mai multe ori un prestator de servicii catre operatorul economic furnizor de servicii electronice.