Abuzul de drept in exercitarea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept subiectiv recunoscut de lege, exercitarea lui, fiind compatibila cu existenta unor limite impuse de lege, intrucat el se exercita de catre titular sau in cadrul unor relatii sociale. Este imperios necesar ca exercitarea atributelor conferite de acest drept sa se faca in asa fel incat sa nu se aduca atingere altor drepturi subiective ce apartin unor titulari diferiti. in ipoteza in care dreptul se exercita de asa maniera incat cauzeaza altor titulari de drepturi prejudicii, prin atingeri aduse drepturilor subiective ale acestora, proprietarul savarseste un abuz de drept.

Orice drept subiectiv recunoscut unei persoane fizice isi are destinatia sa economica si sociala, ce nu poate fi schimbata. Abuzul de drept a fost definit ca fiind abaterea dreptului de la finalitatea sa, exprimata in scopul pentru care el a fost recunoscut si garantat, sau, altfel spus, „intrebuintarea" drep­tului in cu totul alte scopuri decat cele avute in vedere de norma juridica ce-i sta la baza.

Prin trasarea limitelor drepturilor subiective, abuzul de drept nu mai poate fi confundat cu absenta dreptului. Abuzul de drept este interzis in mod expres si de Conventia Europeana a Drepturilor Omului care, in art. 17 prevede ca „nici o dispozitie din prezenta conventie nu poate fi interpretata ca im­plicand, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfasura o activitate sau de a indeplini un act ce urmareste distrugerea drepturilor sau a libertatilor recunoscute de prezenta conventie sau de a aduce limitari mai ample acestor drepturi si libertati decat acelea prevazute de aceasta conventie.[1]

In literatura noastra juridica[2] s-a observat ca drepturile subiective nu comporta numai limite externe (obiective, materiale ori juridice) in cadrul carora acestea ar fi absolute, discretionare ci, dimpotriva, drepturile subiective sunt relative, in sensul ca ele comporta si limite interne (subiective sau teleologice). Deter­minarea exacta a hotarului dintre atributele cuprinse in dreptul subiectiv al unei persoane si momentul in care incepe dreptul subiectiv al altei persoane da loc la dificultati si la numeroase si variate conflicte, pentru solutionarea carora a fost necesar sa se introduca in limbajul juridic expresia abuz de drept, care nu poate avea alt inteles decat acela de depasire a hotarului dreptului subiectiv.

Pentru a ne afla in prezenta abuzului de drept si, corelativ, a raspunderii pe care o atrage, trebuie indeplinite simultan mai multe conditii.

In primul rand, trebuie sa ne aflam in cazul unei nesocotiri a scopului economic si social pentru care a fost recunoscut dreptul. Conform art. 3 din Decretul nr. 31/1954, drepturile subiective civile trebuie exercitate „potrivit cu scopul lor economic si social". Prin urmare, titularul dreptului subiectiv, incalcand obligatia sa legala, depaseste nu numai limitele interne, subiective, ci si pe cele obiective, din punct de vedere formal, exercitand ilegal atributele conferite de dreptul de proprietate, deturnandu-le de la scopul lor.

In literatura juridica romaneasca s-a afirmat ca scopul economico-social al drepturilor subiective este intotdeauna satisfacerea unor interese, care variaza dupa cum este vorba de persoane fizice sau juridice, fiecare drept subiectiv, potrivit cu natura sa, fiind destinat sa permita satisfacerea unui interes[3].

Intr-o decizie de indrumare[4], instanta noastra suprema a statuat ca drepturile subiective, fiind recunoscute numai in scopul satisfacerii unor interese legitime, „depasirea acestui scop si exercitarea unui drept subiectiv fara interes legitim, constituie un abuz de drept”.

Poate fi vorba si despre nesocotirea legii si moralei. in primul rand, abuzul de drept se manifesta atunci cand fapta savarsita este potrivnica dreptului obiectiv, respectiv legii. Tot in prezenta unui abuz de drept ne aflam si in situatia nerespectarii regulilor de con­vietuire sociala, precum si a bunelor moravuri. Respectarea regulilor de convietuire sociala si a bunelor moravuri este asigurata numai prin masuri de influentare, iar nu prin constrangere de catre stat, ca in cazul nor­melor juridice.

Bunele moravuri desemneaza totalitatea regulilor de conduita care s-au conturat in constiinta societatii si respectarea carora s-a impus cu necesitate, printr-o experienta si practica indelungata[5].

in practica judiciara[6] s-a decis ca atunci cand printr-o liberalitate se urmareste ince­perea, continuarea sau reluarea unei relatii de concubinaj, aceasta este intemeiata pe o cauza imorala, liberalitatea respectiva fiind nula absolut.

Aceasta conditie rezulta din dispozitiile art. 5 C. civ., care arata ca in cazul in care conventiile sunt incheiate cu nerespectarea ordinii publice, a dispozitiilor imperative ale legilor si a bunelor moravuri, ele sunt nule de drept.

Exista abuz de drept si in cazul exercitarii dreptului cu rea-credinta. Buna-credinta este un concept complex, ce-si are originea in unele fapte psihologice si care configureaza normele morale si actioneaza in relatiile sociale producand efecte in domeniile cele mai variate ale dreptului. Reaua-credinta se fondeaza intotdeauna pe fapte psihologice situate la antipodul celor care caracterizeaza buna-credinta, pe care morala si etica le repugna, iar dreptul, in masura in care intra in sfera sa, le sanctioneaza in raport cu gravitatea faptei ce va rezulta din activitatea concreta a subiectului.

Pentru a nu ne afla in fata unui abuz de drept, dreptul subiectiv trebuie exercitat cu buna-credinta. Cu toate ca art. 970 alin. (1) C. civ. prevede: „conventiile trebuie executate cu buna-credinta", deci cu referire numai la conventii, trebuie admis ca suntem in pre­zenta unei dispozitii legale cu valoare de principiu, care se aplica si exercitarii drepturilor subiective.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat in limitele sale (materiale sau juridice). De exemplu, in practica judiciara[7] s-a decis ca orchestra unui local, amplasat la parterul unui bloc de locuit, tulbura intens si continuu linistea locatarilor din acel bloc, fapta pe care instanta a considerat-o abuziva, dispunand inchiderea localului pana la realizarea modificarilor ce vor duce la izolarea fonica a acestuia.

De asemenea, proprietarul unui teren trebuie sa respecte linia vecinatatii, justitia recunoscand vecinilor dreptul de a pretinde incetarea tulburarilor ce li se aduc prin incalcarea obligatiei generale de buna vecinatate, chiar si atunci cand aceasta nu reprezinta si o incalcare a unor prevederi legale exprese sau a unor regulamente administrative.

Modul obisnuit de sanctionare a abuzului de drept il reprezinta refuzul fortei de constrangere a statului, in sensul ca organul de jurisdictie, constatand ca este in prezenta exercitarii abuzive a unui drept subiectiv civil nu va admite cererea reclamantului, asa cum a fost formulata, iar daca exercitiul abuziv provine de la parat, in apararea sa, va inlatura o asemenea aparare. Daca abuzul de drept se concretizeaza intr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii (ma­teriale sau morale), va interveni si raspunderea fata de cel vatamat intr-un drept al sau[8]

Putem conchide ca reprimarea abuzului de drept in dreptul civil se realizeaza fie pe calea pasiva a refuzului ocrotirii unui drept exercitat abuziv, fie pe calea ofensiva, a unei actiuni in raspundere civila delictuala formulata de persoana vatamata, intemeiata pe prevederile art. 998-999 C. civ.

Ioana Stoica este avocat colaborator in cadrul Cabinetului individual de avocat "Pavel Valentin".