Recursul in interesul legii privind admisibilitatea unei cai de atac impotriva sentintei prin care instanta se desesizeaza

Decizia ICCJ nr. 24 din 12 octombrie 2009 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 275, din 28 aprilie 2010.

Prin aceasta decizie, ICCJ a admis recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa ICCJ privind admisibilitatea unei cai de atac impotriva sentintei prin care instanta, sesizata direct prin cererea de revizuire, se desesizeaza si trimite cauza procurorului competent, conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala.

In acest sens, ICCJ a stabilit ca sentinta prin care instanta, sesizata direct prin cerere de revizuire, se desesizeaza si trimite cauza procurorului competent conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala poate fi atacata cu recurs.

Practica neunitara a instantelor de judecata

Din examenul jurisprudentei actuale s-a evidentiat ca unele instante au pronuntat hotarari definitive.

Alte instante, dimpotriva, au recunoscut existenta unei cai de atac impotriva hotararilor de desesizare si au trimis cauza procurorului competent in temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala, in ipoteza in care instantele de judecata au fost sesizate direct prin cererea de revizuire, insa s-a constatat un punct de vedere neunitar cu privire la gradul de jurisdictie, in sensul ca, in timp ce unele au considerat ca o astfel de hotarare este atacabila, atat cu apel, cat si cu recurs, alte instante au apreciat ca singura cale de atac este recursul.

De asemenea, nici instanta suprema nu a avut un punct de vedere unitar in materia enuntata, in sensul ca, desi initial a apreciat ca recursul declarat impotriva sentintei prin care instanta, sesizata direct prin cererea de revizuire, se desesizeaza si trimite cauza la procuror este inadmisibil, ulterior a pronuntat sentinte cu mentiunea ca pot fi atacate cu recurs.


Argumentele ICCJ

Examinandu-se fiecare dintre aceste ipoteze, in raport cu dispozitiile legale aplicabile, se constata urmatoarele:

Legiuitorul roman a prevazut in Codul de procedura penala, in Partea Speciala, titlul II, „Judecata”, cap. IV, sectiunea a II-a „Revizuirea”, reglementarea acestei cai extraordinare de atac, statuand in dispozitiile art. 393—408¹ obiectul revizuirii, cazurile si dovedirea unora, persoanele care pot cere revizuirea, organul caruia i se adreseaza cererea de revizuire, continutul acesteia si modalitatea completarii sau precizarii ei, in ipoteza neindeplinirii conditiilor prevazute expres, termenul de introducere, efectuarea actelor de cercetare, instanta competenta, precum si procedura judecarii revizuirii, evidentiind prevederi concrete referitoare la masurile premergatoare, admiterea in principiu, masurile care pot fi luate dupa admiterea in principiu, rejudecarea, solutiile dupa rejudecare, calea de
atac, revizuirea dispozitiilor civile, precum si revizuirea in cazul hotararilor Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In continutul art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala se arata in mod expres ca „Cererea de revizuire se adreseaza procurorului de la parchetul de pe langa instanta care a judecat cauza in prima instanta”.

Totodata, prevederile art. 399 din acelasi cod reglementeaza continutul actelor pe care procurorul le efectueaza dupa introducerea cererii de revizuire, in sensul ca poate asculta persoana care solicita revizuirea; cand este necesara efectuarea de cercetari pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, poate dispune aceasta prin ordonanta; cere, daca este necesar, dosarul cauzei pentru efectuarea actelor de cercetare; poate delega organul de cercetare penala, ipoteza in care dispozitiile art. 217 ultimul alineat sunt aplicabile; termenul de efectuare a actelor de cercetare este de doua luni si curge de la data introducerii cererii de revizuire, iar dupa efectuarea cercetarilor, procurorul inainteaza intregul material impreuna cu concluziile sale instantei competente.

Din perspectiva tehnicii de reglementare folosite de legiuitor, atat in art. 397 alin. 1, cat si in art. 399 alin. 5 din Codul de procedura penala, pe calea interpretarii gramaticale a sintagmelor folosite, si anume „se adreseaza” si, respectiv, „inainteaza intregul material impreuna cu concluziile sale instantei competente”, se delimiteaza in mod clar si expres modalitatea de sesizare a instantei competente privind revizuirea unei cauze, in sensul ca aceasta are loc numai prin inaintarea de catre procuror a materialului si concluziilor sale si nicidecum prin sesizarea pe calea cererii de revizuire adresate direct de vreuna dintre persoanele aratate expres de lege.

Altfel spus, modalitatea in care instanta de judecata competenta este sesizata cu judecarea revizuirii unei cauze presupune un proces de verificare mai intai a existentei concluziilor si a materialului procurorului de la parchetul de pe langa instanta care a judecat cauza in prima instanta, iar in modsubsecvent asupra organului judiciar caruia i s-a adresat cererea de revizuire, si anume a procurorului, precum si daca acesta era cel competent, respectiv de la parchetul de pe langa instanta care a judecat cauza in prima instanta.

Ipoteza adresarii unei cereri de revizuire, de catre vreuna dintre persoanele care poate formula o asemenea cerere, direct instantei de judecata, si nicidecum procurorului de la parchetul de pe langa instanta care a judecat cauza in prima instanta, asa cum prevede in mod accesibil si previzibil art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala, echivaleaza cu o cerere gresit indreptata la un organ necompetent.

Legiuitorul roman, desi nu a folosit, in mod expres, ca in cazul dispozitiilor art. 222 alin. 7 din Codul de procedura penala referitoare la plangerea penala gresit indreptata, art. 278 1 alin. 13 din acelasi cod privind plangerea in fata judecatorului impotriva rezolutiilor sau ordonantelor procurorului de netrimitere in judecata gresit indreptata sau art. 285 teza I din Codul de procedura penala, ce vizeaza plangerea prealabila, sintagma „plangerea ( ) gresit indreptata... se trimite...”, concluzia mai sus mentionata, in ipoteza adresarii directe a cererii de revizuire instantei de judecata, si nu procurorului, rezulta pe cale de interpretare a dispozitiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala, care stipuleaza in mod concret organul judiciar caruia i se adreseaza cererea de revizuire.

Astfel, instanta de judecata, in procesul de verificare asupra modului in care a fost sesizata, prin adresarea in mod direct cu o cerere de revizuire de catre vreuna dintre persoanele prevazute de lege, constatand inexistenta concluziilor procurorului, ca urmare a faptului ca nu a fost parcursa etapa obligatorie a cercetarilor efectuate de catre procuror, in conditiile art. 399 alin. 5 din Codul de procedura penala, va aprecia ca cererea de revizuire ce i-a fost adresata a fost gresit indreptata, urmand a o trimite organului judiciar competent, in scopul asigurarii unei juste cercetari asupra sa.

Modalitatea mai sus mentionata se circumscrie procesului de verificare a legalei sesizari a organului judiciar, iar constatarea cererii de revizuire gresit indreptate, ce va avea drept consecinta trimiterea la organul judiciar competent, chiar daca nu este prevazuta in mod expres in norma, constituie o desesizare menita sa asigure valorificarea drepturilor procesuale exercitate de catre titularul unei asemenea cereri, in conditiile procedurii prevazute expres in lege.

Hotararea de desesizare prin care instanta de judecata, in temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala, trimite cererea de revizuire procurorului de la parchetul de pe langa instanta care a judecat cauza in prima instanta, sub aspectul felului acesteia, este sentinta, in conditiile art. 311 alin. 1 din Codul de procedura penala.

Sentinta pronuntata in conditiile mai sus mentionate, ce contine masura trimiterii la organul judiciar competent, fiind tot o hotarare de desesizare ca si hotararile de trimitere a plangerii gresit indreptate reglementate de art. 222 alin. 7, art. 278¹ alin. 13 si art. 285 teza I din Codul de procedura penala, este supusa numai caii de atac ordinare a recursului, controlul judiciar dand posibilitatea verificarii obiectului cererii, stabilirii organului judiciar competent caruia i se trimite in mod efectiv si care asigura indreptarea unor erori judiciare cu privire la aspectele mentionate.