avocatnet.ro 
(Cererea nr. 28.976/03)
In Cauza Paula Constantinescu impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecatori, si Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 2 iunie 2009, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:
Procedura
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 28.976/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Paula Constantinescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 25 august 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 5 martie 2008 presedintele Sectiei a treia a decis sa ii comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, el a mai hotarat sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
In fapt
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamanta s-a nascut in anul 1921 si locuieste in Bucuresti.
5. Printr-un contract incheiat la data de 6 decembrie 1949, reclamanta a cumparat un bun imobil compus dintr-o constructie si un teren. Conform contractului, constructia avea urmatoarea structura: subsol, parter si doua etaje.
6. In anul 1950, bunul mentionat mai sus a fost nationalizat.
7. In cursul anului 1999, reclamanta a pornit o actiune in revendicare impotriva Consiliului General Bucuresti (consiliul general). A fost efectuata o expertiza in procedura in discutie. Expertul s-a deplasat la imobil in prezenta reprezentantilor reclamantei si ai consiliului general. In raportul de expertiza intocmit, expertul arata ca imobilul avea 3 niveluri, adica parter, etaj si mansarda, si ca dimensiunile sale exterioare corespundeau cu cele care rezultau din planurile aferente contractului de vanzare-cumparare din 1949.
8. Prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a admis actiunea si a obligat consiliul general sa ii restituie reclamantei bunul imobil (bunul) situat in municipiul Bucuresti, str. Lipscani nr. 65 (fostul numar 67), la intersectia cu str. Hanul cu Tei, compus dintr-o cladire cu 3 niveluri, adica parter, etaj si mansarda, cladire identificata prin expertiza, precum si terenul situat sub constructie. In decizia sa, Curtea de Apel Bucuresti, a retinut ca nationalizarea bunului fusese ilegala.
9. Intre timp, printr-un contract autentic incheiat la data de 21 martie 2001, Primaria Municipiului Bucuresti a vandut unei societati comerciale cu raspundere limitata etajul si mansarda bunului. Contractul avea ca temei legal Hotararea Guvernului nr. 505/1998 pentru modificarea Hotararii Guvernului nr. 389/1996 privind transmiterea unor spatii comerciale aflate in administrarea consiliilor locale si a regiilor autonome catre actualii detinatori si pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acesteia (paragraful 31 de mai jos). Reclamanta nu a avut cunostinta de incheierea acestui contract.
10. Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a fost confirmata prin Decizia definitiva din data de 12 decembrie 2001 a Curtii Supreme de Justitie, care a respins recursul formulat de consiliul general, care considera ca nationalizarea bunului fusese legala.
11. Reclamanta s-a adresat in mai multe randuri Primariei Municipiului Bucuresti in vederea executarii deciziei in discutie.
12. Prin Adresa din data de 5 iunie 2003, Administratia Fondului Imobiliar (AFI), entitate subordonata consiliului general, a informat-o pe reclamanta ca, potrivit arhivelor sale, adresa postala a bunului era str. Lipscani nr. 63—65. Aceasta i-a precizat si ca zona in care era situat bunul a facut obiectul unor ample lucrari de consolidare si constructie de noi etaje incepand cu anul 1970, astfel incat suprafetele si compartimentele initiale ale bunurilor in discutie au cunoscut modificari. Referitor la situatia juridica a bunului, AFI a precizat ca subsolul si parterul bunului erau ocupate de o terta persoana in baza unui contract de inchiriere si ca o societate comerciala detinea etajul cladirii, in baza unui contract de vanzare-cumparare incheiat la data de 25 februarie 2000.
13. La data de 7 august 2003, reclamanta a solicitat primariei sa execute Decizia din data de 16 ianuarie 2001.
14. La data de 26 august 2003, primaria a informat-o ca tocmai ceruse informatii de la AFI pentru clarificarea situatiei juridice a bunului.
15. La data de 10 septembrie 2003, AFI a comunicat primariei ca nu este in masura sa identifice bunul, deoarece suprafetele retinute in expertiza erau diferite de cele existente in arhivele entitatii in discutie. AFI i-a mai semnalat primariei ca statul a fost cel care a suportat costurile lucrarilor realizate in zona respectiva.
16. La data de 1 octombrie 2003, primaria a transmis reclamantei raspunsul primit de la AFI si i-a recomandat sa se adreseze unui executor judecatoresc in vederea executarii deciziei.
17. Ulterior, reclamanta a adresat memorii Parlamentului Romaniei, Avocatului Poporului si procurorului general al Romaniei, cerandu-le asistenta. Aceste memorii au fost transmise Primariei Municipiului Bucuresti.
18. In anul 2004, reclamanta a solicitat unui executor judecatoresc sa inceapa executarea silita a hotararii judecatoresti in discutie.
19. La data de 26 aprilie 2004, executorul a intocmit un proces-verbal in care a constatat punerea in posesie a reclamantei. Aceasta punere in posesie a fost pur formala, deoarece reprezentantul partii parate a fost absent, cheile bunului nu i-au fost predate reclamantei, iar accesul sau in imobil nu a fost asigurat.
20. Reclamanta a reiterat cererile catre primarie pentru executarea deciziei.
21. La data de 16 iunie 2004, primaria i-a reamintit ca identificarea bunului nu era posibila. In plus, tinand cont de Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, aceasta a considerat ca reclamanta se afla in posesia bunului.
22. Din Adresa din data de 30 august 2005 a Directiei impozite, furnizata atat de reclamanta, cat si de Guvern, reiese ca in baza procesului-verbal mentionat mai sus reclamanta achita impozite pentru acest bun.
23. In cursul anului 2005, reclamanta a sesizat Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti cu o actiune in revendicare impotriva a 3 societati comerciale ce ocupau bunul la data respectiva. Ea arata ca paratele fie au incheiat in mod ilegal contracte de inchiriere cu primaria, fie s-au instalat in imobil in lipsa oricarei autorizari in acest sens.
24. Intre timp, Primaria Municipiului Bucuresti a informat reclamanta ca adresa postala actuala a bunului era str. Lipscani nr. 63—65.
25. Pe de alta parte, la data de 21 martie 2007, reclamanta a solicitat AFI sa ii prezinte proiectele referitoare la consolidarea bunurilor din zona incepand cu anul 1970. La data de 27 martie 2007, AFI a informat-o ca nu dispune de astfel de proiecte si ca nu este in masura sa precizeze daca bunul reclamantei fusese reevaluat ca urmare a realizarii acestor proiecte.
26. Prin Sentinta ramasa definitiva din data de 28 mai 2007, judecatoria a admis actiunea introdusa in anul 2005 si a dispus ca cele 3 societati in discutie sa ii restituie reclamantei bunul. Instanta a constatat ca, desi la data de 26 aprilie 2004 a fost intocmit un proces-verbal de punere in posesie, reclamanta nu avea totusi posesia bunului sau, care era ocupat de parate.
27. La cererea reclamantei, sentinta a fost investita cu formula executorie. In anul 2008, reclamanta s-a adresat executorului judecatoresc in vederea executarii sentintei respective.
28. La data de 11 martie 2008, executorul a pus-o efectiv pe reclamanta in posesia parterului imobilului.
29. Prin Adresa din data de 7 iunie 2008, AFI a informat Guvernul, ca raspuns la cererea sa de informatii, ca, potrivit arhivelor sale, adresa bunului era str. Lipscani nr. 63—65. De asemenea, aceasta a precizat ca, avand in vedere ca statul suportase costurile de consolidare a bunului si de construire a noilor etaje, etajul bunului si mansarda au fost vandute in baza Hotararii Guvernului nr. 505/1998. Prin aceeasi adresa, AFI s-a considerat exonerata de orice raspundere fata de reclamanta, avand in vedere Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, care se referea, dupa parerea sa, tocmai la executarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001.
30. La data de 13 iunie 2008, Primaria Municipiului Bucuresti a transmis Guvernului, tot ca raspuns la o solicitare de informatii, o adresa in care sustinea ca executarea deciziei in discutie a fost impiedicata de imposibilitatea identificarii bunului. Ca si AFI, primaria a considerat ca reclamanta a fost pusa in posesia bunului la data de 26 aprilie 2004.
II. Dreptul intern pertinent
31. Hotararea Guvernului nr. 505/1998 (Hotararea nr. 505/1998), in vigoare la data evenimentelor, reglementa procedura de vanzare a spatiilor comerciale construite din fonduri publice.
32. Prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945— 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) sunt descrise, printre multe altele, in cauzele Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57.001/00, § 23, CEDO 2005-VII) si Tudor impotriva Romaniei (nr. 29.035/05, §§ 15—20, 17 ianuarie 2008).
In drept
I. Asupra obiectului litigiului
33. In formularul sau de cerere trimis Curtii la data de 25 august 2003, reclamanta a aratat ca in anul 1950 statul a nationalizat „bunul [sau] imobil situat in Bucuresti, in str. Lipscani nr. 65 (fostul nr. 67), la intersectia cu strada Hanul cu Tei, compus din parter, etaj si mansarda”.
34. Prin Scrisoarea din data de 16 octombrie 2003, reclamanta a adus la cunostinta Curtii raspunsul din 5 iunie 2003 primit de la AFI la cererea sa de informatii (paragraful 12 de mai sus).
35. Prin Scrisoarea din 17 decembrie 2003, reclamanta a reamintit ca Curtea de Apel Bucuresti obligase consiliul general sa ii restituie bunul compus din „parter, etaj si mansarda, precum si terenul situat sub constructie”.
36. La data de 19 octombrie 2005, reclamanta a prezentat demersurile intreprinse pe langa primarie in vederea restituirii bunului „compus din parter, etaj si mansarda”.
37. Prin Scrisoarea din 18 aprilie 2008, reclamanta a informat Curtea despre faptul ca tocmai intrase in posesia parterului cladirii la data de 11 martie 2008. Prin aceeasi scrisoare, ea a comunicat urmatoarele:
„Restituirea [subsolului] si a mansardei nu a fost solutionata nici de instantele romane, nici de Primaria Bucuresti. [Aceasta] a fost notificata in termenul prevazut de lege. Dosarul intemeiat pe Legea nr. 10/2001 a fost inregistrat (...) la data de 18 iulie 2001 la Primaria Bucuresti.”
38. In observatiile sale prezentate la data de 19 august 2008 ca raspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a reiterat faptul ca nu a fost pusa in posesia „subsolului, etajului si mansardei”. Ea a prezentat in anexa la observatii o adresa din data de 24 februarie 2006 prin care primaria ii raspundea la cererea sa de informatii din data de 2 februarie 2006 cu privire la subsolul bunului. Conform adresei respective, acest spatiu fusese inchiriat in anul 1977 unei asociatii si in prezent era ocupat de o societate comerciala in lipsa unui contract. Prin aceeasi scrisoare, primaria informa reclamanta despre faptul ca se afla pe rol o procedura judiciara avand ca obiect rezilierea contractului de inchiriere al asociatiei si expulzarea ocupantilor.
39. Curtea constata ca, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a obligat consiliul general sa ii restituie reclamantei cladirea cu 3 niveluri, adica parter, etaj si mansarda, cladire identificata prin expertiza, precum si terenul situat sub constructie. De asemenea, ea observa ca expertiza efectuata in procedura respectiva si pe care curtea de apel si-a intemeiat solutia preciza ca aceasta cladire avea structura mentionata mai sus. Mai mult chiar, expertiza din luna august 2008 transmisa de reclamanta in anexa la cererea sa de satisfactie echitabila a retinut aceeasi structura (paragraful 58 de mai jos).
40. In orice caz, abia la data de 18 aprilie 2008, adica dupa data la care cererea sa a fost comunicata Guvernului, reclamanta s-a plans pentru prima oara de nerestituirea subsolului.
41. Curtea reaminteste ca a hotarat deja ca nu este cazul sa statueze asupra capetelor de cerere ce nu au fost invocate decat dupa comunicarea plangerii catre guvernul parat (Vigovskyy impotriva Ucrainei, nr. 42.318/02, § 14, 20 decembrie 2005; Dreptu impotriva Romaniei, nr. 19.835/03, §§ 28 si 29, 13 noiembrie 2008). Pe de alta parte, ea nu poate specula asupra solutiei procedurii judiciare referitoare la subsolul cladirii (paragraful 38 de mai sus).
42. Avand in vedere cele de mai sus, analiza Curtii va fi, asadar, limitata la pretinsele incalcari referitoare la bunul descris in Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti (paragraful 8 de mai sus).
43. In masura in care reclamanta intelege sa se planga in fata sa de nerestituirea subsolului bunului, Curtea considera ca reclamanta are posibilitatea de a o sesiza, daca este cazul, cu o noua cerere.
II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1
44. Reclamanta sustine ca neexecutarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001 i-a incalcat dreptul de acces la o instanta, astfel cum este prevazut de art. 6 § 1 din Conventie, precum si dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Articolele invocate prevad urmatoarele:
Articolul 6 § 1
„Orice persoana are dreptul la judecarea (...) cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).”
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilitatii
45. Curtea considera ca aceste capete de cerere nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Ea constata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.
B. Asupra fondului
46. Guvernul considera ca autoritatile au facut eforturi in vederea executarii Deciziei din data de 16 ianuarie 2001, dar ca acestea au intampinat dificultati in identificarea bunului. Guvernul mai observa ca reclamanta a fost pusa in posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008.
47. Reclamanta reitereaza faptul ca a recuperat posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008. Ea arata, totusi, ca nu a primit subsolul, primul etaj si mansarda. Referitor la subsol, ea prezinta scrisoarea primariei din data de 24 februarie 2006 (paragraful 38 de mai sus). In ceea ce priveste etajul si mansarda, reclamanta atrage atentia asupra faptului ca primaria a vandut aceste spatii la data de 21 martie 2001 unei societati comerciale. Ea furnizeaza copia contractului de vanzarecumparare si precizeaza ca primaria i-a comunicat aceasta copie la data de 20 ianuarie 2006, dupa numeroase demersuri ale sale pe langa aceasta institutie. Reclamanta arata, de asemenea, ca bunul a fost dintotdeauna prevazut cu un subsol, a carui proprietara este.
48. Curtea reaminteste ca executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de la ce instanta ar emana, trebuie considerata ca facand parte integranta din „proces” in sensul art. 6 din Conventie (Hornsby impotriva Greciei, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotarari si decizii 1997-II; Immobiliare Saffi impotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Atunci cand autoritatile sunt obligate sa actioneze pentru executarea unei hotarari judecatoresti si omit sa o faca, aceasta inactivitate angajeaza raspunderea statului conform art. 6 § 1 din Conventie (Scollo impotriva Italiei, Hotararea din 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315C).
49. In speta, Curtea observa ca, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti, consiliul general a fost obligat sa ii restituie reclamantei un bun imobil. Partea interesata avea, asadar, un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
50. Or, pana in prezent, reclamanta nu a recuperat decat posesia unei parti din bunul respectiv (paragraful 28 de mai sus).
51. In masura in care Guvernul considera ca autoritatile au avut dificultati in identificarea bunului, Curtea reaminteste ca a fost efectuata o expertiza in procedura solutionata prin decizia in cauza. In acest scop, expertul s-a deplasat la locatia imobilului in prezenta reprezentantilor partilor (paragraful 7 de mai sus). In orice caz, din probele aflate la dosar nu rezulta ca consiliul general ar fi formulat obiectiuni impotriva raportului de expertiza astfel intocmit, nici ca ar fi invocat in fata instantelor nationale argumentul referitor la imposibilitatea sa de a identifica bunul. Abia in faza de executare a fost invocat acest motiv de catre autoritatile administrative (paragrafele 15 si 16 de mai sus). In aceste conditii, Curtea apreciaza ca a accepta un astfel de argument ar insemna sa admita ca, in cauza de fata, administratia ar fi putut sa se sustraga de la executarea unei decizii judecatoresti invocand pur si simplu imposibilitatea sa de a identifica bunul (Ioannidou-Mouzaka impotriva Greciei nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005; Taculescu si altii impotriva Romaniei nr. 16.947/03, § 36, 1 aprilie 2008).
52. Pe de alta parte, Curtea nu ar putea nici sa fie de acord cu afirmatiile autoritatilor administrative conform carora reclamanta a fost pusa in posesia bunului la data de 26 aprilie 2004 (paragrafele 29 si 30 de mai sus). In aceasta privinta, ea constata contradictia dintre, pe de o parte, imposibilitatea de a identifica bunul si, pe de alta parte, punerea in posesie a reclamantei (paragrafele 19—21 de mai sus).
53. In ceea ce priveste vanzarea de catre autoritati a etajului si a mansardei cladirii catre o societate comerciala, Curtea observa ca contractul de vanzare-cumparare dintre Primaria Municipiului Bucuresti si societatea in cauza a fost incheiat la doua luni dupa Decizia din data de 16 ianuarie 2001, care dispunea restituirea de catre consiliul general a bunului catre reclamanta si, in orice caz, in timp ce procedura judiciara in discutie era pe rol (paragrafele 8—10 de mai sus). Curtea reaminteste in acest sens ca, in calitatea sa de aparator al ordinii publice, statul avea o obligatie morala de exemplu, a carei respectare trebuia sa o asigure prin organele sale investite cu misiunea de protejare a ordinii publice. Or, vanzarea bunului in litigiu dupa ce a fost obligat sa il restituie reclamantei inseamna negarea activitatii instantelor [vezi, mutatis mutandis, Paduraru impotriva Romaniei nr. 63.252/00, § 68, CEDO 2005-XII (extrase)].
54. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce aveau ca obiect neexecutarea unor hotarari judecatoresti si a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, printre multe altele, Sabin Popescu impotriva Romaniei nr. 48.102/99, §§ 76 si 85, 2 martie 2004; Dragne si altii impotriva Romaniei nr. 78.047/01, §§ 29—30 si 41—43, 7 aprilie 2005; Dragalina impotriva Romaniei nr. 17.268/03, §§ 35—36, 14 octombrie 2008).
55. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata conduce la o alta concluzie in cazul de fata. Tinand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune in executare hotararea judecatoreasca favorabila reclamantei.
56. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
57. Conform art. 41 din Conventie,
„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
58. Reclamanta solicita restituirea in natura a intregului bun.
Ea prezinta o expertiza din data de 6 august 2008 conform careia valoarea de piata a partii bunului cu care nu a fost pusa in posesie este de 1.502.761 euro (EUR). Expertiza a retinut ca bunul imobil este format dintr-o cladire cu 3 niveluri — parter, etaj si mansarda — si din terenul situat sub constructie. Expertul a mai luat in considerare si suprafetele ce reieseau din expertiza efectuata in procedura solutionata prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, din care a inlaturat suprafata care se afla deja in posesia reclamantei.
59. Reclamanta mai solicita si suma de 6.000 EUR ca daune morale. 60. Guvernul observa mai intai ca nici Decizia din data de 16 ianuarie 2001, nici expertiza prezentata de reclamanta in anexa la cererea sa de reparatie echitabila nu au facut nicio mentiune cu privire la existenta unui subsol al cladirii. Guvernul contesta si suprafetele retinute in expertiza reclamantei. Acesta depune la dosar o expertiza din luna iulie 2008 conform careia valoarea bunului este de 727.101 EUR. Expertiza prezentata de Guvern tine cont de suprafetele ce rezulta din expertiza judiciara efectuata in speta si de faptul ca reclamanta a recuperat posesia unei parti din bunul respectiv. De asemenea, ea se sprijina pe Adresa din data de 30 august 2005 a directiei finantelor publice pentru a stabili suprafata de evaluat.
61. Guvernul considera, de asemenea, ca o eventuala hotarare de condamnare ar putea constitui o reparatie satisfacatoare a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde ca l-a suferit. In plus, suma solicitata cu acest titlu de reclamanta este excesiva, dupa parerea sa.
62. Avand in vedere circumstantele spetei, Curtea considera ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata. Prin urmare, ea trebuie rezervata, tinand cont de eventualitatea unui acord intre statul parat si reclamanta (art. 75 § 1 din Regulament).
B. Cheltuieli de judecata
63. Reclamanta solicita rambursarea cheltuielilor de judecata, insa fara a le cuantifica si fara a preciza daca este vorba de cheltuieli efectuate in fata instantelor interne sau pentru prezentarea cererii in fata Curtii.
64. Guvernul invita Curtea sa respinga aceasta cerere.
65. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, tinand cont de faptul ca reclamanta nici nu si-a cuantificat si nici nu si-a justificat cheltuielile de judecata a caror rambursare o solicita, Curtea hotaraste sa nu ii acorde nicio suma in acest sens (Cumpana si Mazare impotriva Romaniei [MC] nr. 33.348/96, §§ 133 si 134, CEDO 2004-XI).
Pentru aceste motive,
In unanimitate,
Curtea
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotaraste ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata; prin urmare:
a) o rezerva in ceea ce priveste prejudiciul material si moral;
b) invita Guvernul si reclamanta sa ii adreseze in scris, in termenul de 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, observatiile lor cu privire la aceasta chestiune si, in special, sa ii aduca la cunostinta orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezerva procedura ulterioara si ii deleaga presedintelui camerei sarcina de a o fixa in caz de nevoie;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 23 iunie 2009, conform art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct de sectie
In Cauza Paula Constantinescu impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecatori, si Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 2 iunie 2009, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:
Procedura
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 28.976/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Paula Constantinescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 25 august 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 5 martie 2008 presedintele Sectiei a treia a decis sa ii comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, el a mai hotarat sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
In fapt
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamanta s-a nascut in anul 1921 si locuieste in Bucuresti.
5. Printr-un contract incheiat la data de 6 decembrie 1949, reclamanta a cumparat un bun imobil compus dintr-o constructie si un teren. Conform contractului, constructia avea urmatoarea structura: subsol, parter si doua etaje.
6. In anul 1950, bunul mentionat mai sus a fost nationalizat.
7. In cursul anului 1999, reclamanta a pornit o actiune in revendicare impotriva Consiliului General Bucuresti (consiliul general). A fost efectuata o expertiza in procedura in discutie. Expertul s-a deplasat la imobil in prezenta reprezentantilor reclamantei si ai consiliului general. In raportul de expertiza intocmit, expertul arata ca imobilul avea 3 niveluri, adica parter, etaj si mansarda, si ca dimensiunile sale exterioare corespundeau cu cele care rezultau din planurile aferente contractului de vanzare-cumparare din 1949.
8. Prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a admis actiunea si a obligat consiliul general sa ii restituie reclamantei bunul imobil (bunul) situat in municipiul Bucuresti, str. Lipscani nr. 65 (fostul numar 67), la intersectia cu str. Hanul cu Tei, compus dintr-o cladire cu 3 niveluri, adica parter, etaj si mansarda, cladire identificata prin expertiza, precum si terenul situat sub constructie. In decizia sa, Curtea de Apel Bucuresti, a retinut ca nationalizarea bunului fusese ilegala.
9. Intre timp, printr-un contract autentic incheiat la data de 21 martie 2001, Primaria Municipiului Bucuresti a vandut unei societati comerciale cu raspundere limitata etajul si mansarda bunului. Contractul avea ca temei legal Hotararea Guvernului nr. 505/1998 pentru modificarea Hotararii Guvernului nr. 389/1996 privind transmiterea unor spatii comerciale aflate in administrarea consiliilor locale si a regiilor autonome catre actualii detinatori si pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acesteia (paragraful 31 de mai jos). Reclamanta nu a avut cunostinta de incheierea acestui contract.
10. Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a fost confirmata prin Decizia definitiva din data de 12 decembrie 2001 a Curtii Supreme de Justitie, care a respins recursul formulat de consiliul general, care considera ca nationalizarea bunului fusese legala.
11. Reclamanta s-a adresat in mai multe randuri Primariei Municipiului Bucuresti in vederea executarii deciziei in discutie.
12. Prin Adresa din data de 5 iunie 2003, Administratia Fondului Imobiliar (AFI), entitate subordonata consiliului general, a informat-o pe reclamanta ca, potrivit arhivelor sale, adresa postala a bunului era str. Lipscani nr. 63—65. Aceasta i-a precizat si ca zona in care era situat bunul a facut obiectul unor ample lucrari de consolidare si constructie de noi etaje incepand cu anul 1970, astfel incat suprafetele si compartimentele initiale ale bunurilor in discutie au cunoscut modificari. Referitor la situatia juridica a bunului, AFI a precizat ca subsolul si parterul bunului erau ocupate de o terta persoana in baza unui contract de inchiriere si ca o societate comerciala detinea etajul cladirii, in baza unui contract de vanzare-cumparare incheiat la data de 25 februarie 2000.
13. La data de 7 august 2003, reclamanta a solicitat primariei sa execute Decizia din data de 16 ianuarie 2001.
14. La data de 26 august 2003, primaria a informat-o ca tocmai ceruse informatii de la AFI pentru clarificarea situatiei juridice a bunului.
15. La data de 10 septembrie 2003, AFI a comunicat primariei ca nu este in masura sa identifice bunul, deoarece suprafetele retinute in expertiza erau diferite de cele existente in arhivele entitatii in discutie. AFI i-a mai semnalat primariei ca statul a fost cel care a suportat costurile lucrarilor realizate in zona respectiva.
16. La data de 1 octombrie 2003, primaria a transmis reclamantei raspunsul primit de la AFI si i-a recomandat sa se adreseze unui executor judecatoresc in vederea executarii deciziei.
17. Ulterior, reclamanta a adresat memorii Parlamentului Romaniei, Avocatului Poporului si procurorului general al Romaniei, cerandu-le asistenta. Aceste memorii au fost transmise Primariei Municipiului Bucuresti.
18. In anul 2004, reclamanta a solicitat unui executor judecatoresc sa inceapa executarea silita a hotararii judecatoresti in discutie.
19. La data de 26 aprilie 2004, executorul a intocmit un proces-verbal in care a constatat punerea in posesie a reclamantei. Aceasta punere in posesie a fost pur formala, deoarece reprezentantul partii parate a fost absent, cheile bunului nu i-au fost predate reclamantei, iar accesul sau in imobil nu a fost asigurat.
20. Reclamanta a reiterat cererile catre primarie pentru executarea deciziei.
21. La data de 16 iunie 2004, primaria i-a reamintit ca identificarea bunului nu era posibila. In plus, tinand cont de Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, aceasta a considerat ca reclamanta se afla in posesia bunului.
22. Din Adresa din data de 30 august 2005 a Directiei impozite, furnizata atat de reclamanta, cat si de Guvern, reiese ca in baza procesului-verbal mentionat mai sus reclamanta achita impozite pentru acest bun.
23. In cursul anului 2005, reclamanta a sesizat Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti cu o actiune in revendicare impotriva a 3 societati comerciale ce ocupau bunul la data respectiva. Ea arata ca paratele fie au incheiat in mod ilegal contracte de inchiriere cu primaria, fie s-au instalat in imobil in lipsa oricarei autorizari in acest sens.
24. Intre timp, Primaria Municipiului Bucuresti a informat reclamanta ca adresa postala actuala a bunului era str. Lipscani nr. 63—65.
25. Pe de alta parte, la data de 21 martie 2007, reclamanta a solicitat AFI sa ii prezinte proiectele referitoare la consolidarea bunurilor din zona incepand cu anul 1970. La data de 27 martie 2007, AFI a informat-o ca nu dispune de astfel de proiecte si ca nu este in masura sa precizeze daca bunul reclamantei fusese reevaluat ca urmare a realizarii acestor proiecte.
26. Prin Sentinta ramasa definitiva din data de 28 mai 2007, judecatoria a admis actiunea introdusa in anul 2005 si a dispus ca cele 3 societati in discutie sa ii restituie reclamantei bunul. Instanta a constatat ca, desi la data de 26 aprilie 2004 a fost intocmit un proces-verbal de punere in posesie, reclamanta nu avea totusi posesia bunului sau, care era ocupat de parate.
27. La cererea reclamantei, sentinta a fost investita cu formula executorie. In anul 2008, reclamanta s-a adresat executorului judecatoresc in vederea executarii sentintei respective.
28. La data de 11 martie 2008, executorul a pus-o efectiv pe reclamanta in posesia parterului imobilului.
29. Prin Adresa din data de 7 iunie 2008, AFI a informat Guvernul, ca raspuns la cererea sa de informatii, ca, potrivit arhivelor sale, adresa bunului era str. Lipscani nr. 63—65. De asemenea, aceasta a precizat ca, avand in vedere ca statul suportase costurile de consolidare a bunului si de construire a noilor etaje, etajul bunului si mansarda au fost vandute in baza Hotararii Guvernului nr. 505/1998. Prin aceeasi adresa, AFI s-a considerat exonerata de orice raspundere fata de reclamanta, avand in vedere Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, care se referea, dupa parerea sa, tocmai la executarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001.
30. La data de 13 iunie 2008, Primaria Municipiului Bucuresti a transmis Guvernului, tot ca raspuns la o solicitare de informatii, o adresa in care sustinea ca executarea deciziei in discutie a fost impiedicata de imposibilitatea identificarii bunului. Ca si AFI, primaria a considerat ca reclamanta a fost pusa in posesia bunului la data de 26 aprilie 2004.
II. Dreptul intern pertinent
31. Hotararea Guvernului nr. 505/1998 (Hotararea nr. 505/1998), in vigoare la data evenimentelor, reglementa procedura de vanzare a spatiilor comerciale construite din fonduri publice.
32. Prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945— 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) sunt descrise, printre multe altele, in cauzele Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57.001/00, § 23, CEDO 2005-VII) si Tudor impotriva Romaniei (nr. 29.035/05, §§ 15—20, 17 ianuarie 2008).
In drept
I. Asupra obiectului litigiului
33. In formularul sau de cerere trimis Curtii la data de 25 august 2003, reclamanta a aratat ca in anul 1950 statul a nationalizat „bunul [sau] imobil situat in Bucuresti, in str. Lipscani nr. 65 (fostul nr. 67), la intersectia cu strada Hanul cu Tei, compus din parter, etaj si mansarda”.
34. Prin Scrisoarea din data de 16 octombrie 2003, reclamanta a adus la cunostinta Curtii raspunsul din 5 iunie 2003 primit de la AFI la cererea sa de informatii (paragraful 12 de mai sus).
35. Prin Scrisoarea din 17 decembrie 2003, reclamanta a reamintit ca Curtea de Apel Bucuresti obligase consiliul general sa ii restituie bunul compus din „parter, etaj si mansarda, precum si terenul situat sub constructie”.
36. La data de 19 octombrie 2005, reclamanta a prezentat demersurile intreprinse pe langa primarie in vederea restituirii bunului „compus din parter, etaj si mansarda”.
37. Prin Scrisoarea din 18 aprilie 2008, reclamanta a informat Curtea despre faptul ca tocmai intrase in posesia parterului cladirii la data de 11 martie 2008. Prin aceeasi scrisoare, ea a comunicat urmatoarele:
„Restituirea [subsolului] si a mansardei nu a fost solutionata nici de instantele romane, nici de Primaria Bucuresti. [Aceasta] a fost notificata in termenul prevazut de lege. Dosarul intemeiat pe Legea nr. 10/2001 a fost inregistrat (...) la data de 18 iulie 2001 la Primaria Bucuresti.”
38. In observatiile sale prezentate la data de 19 august 2008 ca raspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a reiterat faptul ca nu a fost pusa in posesia „subsolului, etajului si mansardei”. Ea a prezentat in anexa la observatii o adresa din data de 24 februarie 2006 prin care primaria ii raspundea la cererea sa de informatii din data de 2 februarie 2006 cu privire la subsolul bunului. Conform adresei respective, acest spatiu fusese inchiriat in anul 1977 unei asociatii si in prezent era ocupat de o societate comerciala in lipsa unui contract. Prin aceeasi scrisoare, primaria informa reclamanta despre faptul ca se afla pe rol o procedura judiciara avand ca obiect rezilierea contractului de inchiriere al asociatiei si expulzarea ocupantilor.
39. Curtea constata ca, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a obligat consiliul general sa ii restituie reclamantei cladirea cu 3 niveluri, adica parter, etaj si mansarda, cladire identificata prin expertiza, precum si terenul situat sub constructie. De asemenea, ea observa ca expertiza efectuata in procedura respectiva si pe care curtea de apel si-a intemeiat solutia preciza ca aceasta cladire avea structura mentionata mai sus. Mai mult chiar, expertiza din luna august 2008 transmisa de reclamanta in anexa la cererea sa de satisfactie echitabila a retinut aceeasi structura (paragraful 58 de mai jos).
40. In orice caz, abia la data de 18 aprilie 2008, adica dupa data la care cererea sa a fost comunicata Guvernului, reclamanta s-a plans pentru prima oara de nerestituirea subsolului.
41. Curtea reaminteste ca a hotarat deja ca nu este cazul sa statueze asupra capetelor de cerere ce nu au fost invocate decat dupa comunicarea plangerii catre guvernul parat (Vigovskyy impotriva Ucrainei, nr. 42.318/02, § 14, 20 decembrie 2005; Dreptu impotriva Romaniei, nr. 19.835/03, §§ 28 si 29, 13 noiembrie 2008). Pe de alta parte, ea nu poate specula asupra solutiei procedurii judiciare referitoare la subsolul cladirii (paragraful 38 de mai sus).
42. Avand in vedere cele de mai sus, analiza Curtii va fi, asadar, limitata la pretinsele incalcari referitoare la bunul descris in Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti (paragraful 8 de mai sus).
43. In masura in care reclamanta intelege sa se planga in fata sa de nerestituirea subsolului bunului, Curtea considera ca reclamanta are posibilitatea de a o sesiza, daca este cazul, cu o noua cerere.
II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1
44. Reclamanta sustine ca neexecutarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001 i-a incalcat dreptul de acces la o instanta, astfel cum este prevazut de art. 6 § 1 din Conventie, precum si dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Articolele invocate prevad urmatoarele:
Articolul 6 § 1
„Orice persoana are dreptul la judecarea (...) cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).”
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilitatii
45. Curtea considera ca aceste capete de cerere nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Ea constata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.
B. Asupra fondului
46. Guvernul considera ca autoritatile au facut eforturi in vederea executarii Deciziei din data de 16 ianuarie 2001, dar ca acestea au intampinat dificultati in identificarea bunului. Guvernul mai observa ca reclamanta a fost pusa in posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008.
47. Reclamanta reitereaza faptul ca a recuperat posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008. Ea arata, totusi, ca nu a primit subsolul, primul etaj si mansarda. Referitor la subsol, ea prezinta scrisoarea primariei din data de 24 februarie 2006 (paragraful 38 de mai sus). In ceea ce priveste etajul si mansarda, reclamanta atrage atentia asupra faptului ca primaria a vandut aceste spatii la data de 21 martie 2001 unei societati comerciale. Ea furnizeaza copia contractului de vanzarecumparare si precizeaza ca primaria i-a comunicat aceasta copie la data de 20 ianuarie 2006, dupa numeroase demersuri ale sale pe langa aceasta institutie. Reclamanta arata, de asemenea, ca bunul a fost dintotdeauna prevazut cu un subsol, a carui proprietara este.
48. Curtea reaminteste ca executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de la ce instanta ar emana, trebuie considerata ca facand parte integranta din „proces” in sensul art. 6 din Conventie (Hornsby impotriva Greciei, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotarari si decizii 1997-II; Immobiliare Saffi impotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Atunci cand autoritatile sunt obligate sa actioneze pentru executarea unei hotarari judecatoresti si omit sa o faca, aceasta inactivitate angajeaza raspunderea statului conform art. 6 § 1 din Conventie (Scollo impotriva Italiei, Hotararea din 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315C).
49. In speta, Curtea observa ca, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti, consiliul general a fost obligat sa ii restituie reclamantei un bun imobil. Partea interesata avea, asadar, un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
50. Or, pana in prezent, reclamanta nu a recuperat decat posesia unei parti din bunul respectiv (paragraful 28 de mai sus).
51. In masura in care Guvernul considera ca autoritatile au avut dificultati in identificarea bunului, Curtea reaminteste ca a fost efectuata o expertiza in procedura solutionata prin decizia in cauza. In acest scop, expertul s-a deplasat la locatia imobilului in prezenta reprezentantilor partilor (paragraful 7 de mai sus). In orice caz, din probele aflate la dosar nu rezulta ca consiliul general ar fi formulat obiectiuni impotriva raportului de expertiza astfel intocmit, nici ca ar fi invocat in fata instantelor nationale argumentul referitor la imposibilitatea sa de a identifica bunul. Abia in faza de executare a fost invocat acest motiv de catre autoritatile administrative (paragrafele 15 si 16 de mai sus). In aceste conditii, Curtea apreciaza ca a accepta un astfel de argument ar insemna sa admita ca, in cauza de fata, administratia ar fi putut sa se sustraga de la executarea unei decizii judecatoresti invocand pur si simplu imposibilitatea sa de a identifica bunul (Ioannidou-Mouzaka impotriva Greciei nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005; Taculescu si altii impotriva Romaniei nr. 16.947/03, § 36, 1 aprilie 2008).
52. Pe de alta parte, Curtea nu ar putea nici sa fie de acord cu afirmatiile autoritatilor administrative conform carora reclamanta a fost pusa in posesia bunului la data de 26 aprilie 2004 (paragrafele 29 si 30 de mai sus). In aceasta privinta, ea constata contradictia dintre, pe de o parte, imposibilitatea de a identifica bunul si, pe de alta parte, punerea in posesie a reclamantei (paragrafele 19—21 de mai sus).
53. In ceea ce priveste vanzarea de catre autoritati a etajului si a mansardei cladirii catre o societate comerciala, Curtea observa ca contractul de vanzare-cumparare dintre Primaria Municipiului Bucuresti si societatea in cauza a fost incheiat la doua luni dupa Decizia din data de 16 ianuarie 2001, care dispunea restituirea de catre consiliul general a bunului catre reclamanta si, in orice caz, in timp ce procedura judiciara in discutie era pe rol (paragrafele 8—10 de mai sus). Curtea reaminteste in acest sens ca, in calitatea sa de aparator al ordinii publice, statul avea o obligatie morala de exemplu, a carei respectare trebuia sa o asigure prin organele sale investite cu misiunea de protejare a ordinii publice. Or, vanzarea bunului in litigiu dupa ce a fost obligat sa il restituie reclamantei inseamna negarea activitatii instantelor [vezi, mutatis mutandis, Paduraru impotriva Romaniei nr. 63.252/00, § 68, CEDO 2005-XII (extrase)].
54. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce aveau ca obiect neexecutarea unor hotarari judecatoresti si a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, printre multe altele, Sabin Popescu impotriva Romaniei nr. 48.102/99, §§ 76 si 85, 2 martie 2004; Dragne si altii impotriva Romaniei nr. 78.047/01, §§ 29—30 si 41—43, 7 aprilie 2005; Dragalina impotriva Romaniei nr. 17.268/03, §§ 35—36, 14 octombrie 2008).
55. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata conduce la o alta concluzie in cazul de fata. Tinand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune in executare hotararea judecatoreasca favorabila reclamantei.
56. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
57. Conform art. 41 din Conventie,
„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
58. Reclamanta solicita restituirea in natura a intregului bun.
Ea prezinta o expertiza din data de 6 august 2008 conform careia valoarea de piata a partii bunului cu care nu a fost pusa in posesie este de 1.502.761 euro (EUR). Expertiza a retinut ca bunul imobil este format dintr-o cladire cu 3 niveluri — parter, etaj si mansarda — si din terenul situat sub constructie. Expertul a mai luat in considerare si suprafetele ce reieseau din expertiza efectuata in procedura solutionata prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, din care a inlaturat suprafata care se afla deja in posesia reclamantei.
59. Reclamanta mai solicita si suma de 6.000 EUR ca daune morale. 60. Guvernul observa mai intai ca nici Decizia din data de 16 ianuarie 2001, nici expertiza prezentata de reclamanta in anexa la cererea sa de reparatie echitabila nu au facut nicio mentiune cu privire la existenta unui subsol al cladirii. Guvernul contesta si suprafetele retinute in expertiza reclamantei. Acesta depune la dosar o expertiza din luna iulie 2008 conform careia valoarea bunului este de 727.101 EUR. Expertiza prezentata de Guvern tine cont de suprafetele ce rezulta din expertiza judiciara efectuata in speta si de faptul ca reclamanta a recuperat posesia unei parti din bunul respectiv. De asemenea, ea se sprijina pe Adresa din data de 30 august 2005 a directiei finantelor publice pentru a stabili suprafata de evaluat.
61. Guvernul considera, de asemenea, ca o eventuala hotarare de condamnare ar putea constitui o reparatie satisfacatoare a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde ca l-a suferit. In plus, suma solicitata cu acest titlu de reclamanta este excesiva, dupa parerea sa.
62. Avand in vedere circumstantele spetei, Curtea considera ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata. Prin urmare, ea trebuie rezervata, tinand cont de eventualitatea unui acord intre statul parat si reclamanta (art. 75 § 1 din Regulament).
B. Cheltuieli de judecata
63. Reclamanta solicita rambursarea cheltuielilor de judecata, insa fara a le cuantifica si fara a preciza daca este vorba de cheltuieli efectuate in fata instantelor interne sau pentru prezentarea cererii in fata Curtii.
64. Guvernul invita Curtea sa respinga aceasta cerere.
65. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, tinand cont de faptul ca reclamanta nici nu si-a cuantificat si nici nu si-a justificat cheltuielile de judecata a caror rambursare o solicita, Curtea hotaraste sa nu ii acorde nicio suma in acest sens (Cumpana si Mazare impotriva Romaniei [MC] nr. 33.348/96, §§ 133 si 134, CEDO 2004-XI).
Pentru aceste motive,
In unanimitate,
Curtea
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotaraste ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata; prin urmare:
a) o rezerva in ceea ce priveste prejudiciul material si moral;
b) invita Guvernul si reclamanta sa ii adreseze in scris, in termenul de 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, observatiile lor cu privire la aceasta chestiune si, in special, sa ii aduca la cunostinta orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezerva procedura ulterioara si ii deleaga presedintelui camerei sarcina de a o fixa in caz de nevoie;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 23 iunie 2009, conform art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct de sectie
fgs 
rodica_post
Comentarii articol (1)