se poate considera "suspendat" Fondul Proprietatea?

Din jocul combinat al prevederilor art. 46 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la care România a aderat în 1994 precum şi a prevederilor Constituţiei cuprinse în art. 11 şi art. 20 alin.2, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului au putere constituţională şi sunt asemuite hotărârilor Curţii Constituţionale ale României. În momentul în care printr-o hotărâre CEDO se stabileşte că o cale prevăzută de o lege nu este efectivă, adică aduce o atingere unui drept fundamental, aceasta se suspendă de drept iar dacă în decurs de 45 de zile legislativul nu hotărăşte modificarea respectivului articol sau respectivelor articole, acestea se consideră abrogate.

Pentru o părere autorizată asupra celor expuse mai sus, ne permitem să cităm din:

Corneliu Bîrsan în dialog cu Dan Stoica, despre CEDO, CSM, legi, practică neunitară, răspunderea şi rolul judecătorilor (publicat pe www.juridice.ro în 17 martie 2009, extras)

“Dan Stoica: După ştiinţa mea sunteţi primul şi singurul judecător al unui complet aparţinînd unei instanţe care obligă statul român să adopte unele măsuri legislative, indicând principalele obiective ale acestora. Mă refer aici la hotărârile recente din cazurile Katz şi Viasu. Ce se va întâmpla dacă statul român nu se conformeaza hotărârilor date în aceste cazuri şi nu modifică legislaţia în sensul solicitat de hotărârile menţionate?

Corneliu Bîrsan: ªi prin această întrebare mă provocaţi la o discuţie mai amplă; voi încerca însă să sintetizez. În esenţă în sistemul Convenţiei, Curtea pronunţă o hotărâre opozabilă inter partes. Obiectivul esenţial al Convenţiei este însă acela de a crea o ordine publică europeană a protecţiei drepturilor omului, iar statele, prin semnarea şi ratificarea Convenţiei şi-au asumat obligaţia de a asigura – în ordinea lor juridică internă – respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, pe de o parte, iar, pe de alta, şi-au asumat obligaţia de a executa hotărârile Curţii. Aşa fiind, dacă aceste hotărâri au autoritate de lucru judecat numai inter partes, se admite că ele au autoritate de lucru interpretat, au autoritate interpretativă, în privinţa aplicării dispoziţiilor Convenţiei, erga omnes; împreună cu înseşi dispoziţiile Convenţiei, jurisprudenţa instanţei europene formează aşa numitul bloc de convenţionalitate, cu aplicaţie directă în ordinea juridică a statelor contractante. În mod firesc, un stat contractant care constată că există în ordinea sa de drept dispoziţii legale ce sunt în contradicţie cu prevederile Convenţiei nu trebuie să aştepte condamnarea sa de către Curte spre a remedia această situaţie.
Să admitem însă că într-o cauză dată Curtea a condamnat statul "pârât" constatând încălcarea unui drept al reclamantului protejat de Convenţie; a executa aceasta hotărâre presupune, pentru statul respectiv trei obligaţii: a) cea mai simplă, plata satisfacţiei echitabile, eventual acordată reclamantului prin acea hotărâre; b) deschiderea posibilităţii, pentru reclamant, de a înlătura, în ordinea internă, în privinţa situaţiei lui, consecinţele încălcării decisă de Curte; şi din acest punct de vedere, dispoziţiile privitoare la revizuirea unei hotărâri în urma condamnării statului român de către instanţa europeană introduse în legislaţia noastră procesuală penală şi civilă mi se par salutare; aceste două obligaţii, repet, privesc numai pe reclamant, sunt, dacă vreţi, individuale. c) există însă şi o a treia obligaţie pentru statul în cauză, de ordin general, anume de a lua toate măsurile legislative sau reglementare de natură să împiedice a se mai produce încălcări de genul celor constatate prin hotărârea ce are a fi executată. Numai că, în actualul sistem al Convenţiei, nu Curtea supraveghează executarea hotărârilor sale ci un organism politic al Consiliului Europei, anume Comitetul miniştrilor; acesta examinează rapoartele statelor condamnate privitoare la executarea hotărârilor şi decide prin rezoluţii, interimare sau definitive.
Excedată fiind de numărul mare de anumite cauze repetitive, anume cauze care privesc, practic, încălcări ale aceluiaşi drept, în condiţii asemănătoare, într-un număr mare de situaţii, printr-o interpretare corelată şi extensivă a dispoziţiilor art. 41 şi 46 din Convenţie, începând cu cauza Broniowski c/ Polonia din anul 2004, Curtea a considerat că din numărul mare de asemenea dosare aflate pe rolul ei, are a examina una declarată cauză pilot, în care, pe lângă eventuala constatare a încălcării dreptului garantat de Convenţie pentru reclamant, a considerat că are a impune statului în cauză obligaţia expresă de a lua măsuri de ordin general, de natură să înlăture consecinţele încălcării constatate. Acesta este sensul soluţiilor pronunţate de Curte în hotărârile Viaşu, Katz şi Faimblat împotriva României, în materia restituirii proprietăţilor pe temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Cât priveşte răspunsul la întrebarea dumneavoastră, ce se va întâmpla dacă statul român nu va executa aceste hotărâri, pe lângă faptul că sper să nu se întâmple acest lucru, răspunsul este unul singur: el îşi va asuma răspunderea politică în faţa organelor Consiliului Europei, Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. În sistemul actual al Convenţiei alte consecinţe nu există.”

şi

Precedentul judiciar şi aplicabilitatea directă în dreptul intern a reglementărilor comunitare europene
de conf. univ. dr. Gheorghe Piperea (extras), publicat în 19 martie 2009 pe www.juridice.ro

“Astfel, dacă decizia jurisprudenţială este emisă de instanţele comunitare europene în interpretarea dreptului comunitar european, această decizie este obligatorie chiar şi în cazul în care ar contrazice o lege internă a statului sub jurisdicţia căruia s-ar fi născut sau desfăşurat conflictul judiciar. La fel, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) fac parte din aşa-numitul “bloc de constituţionalitate”, ele fiind obligatorii ca şi textele Conventiei, texte care, aşa cum rezultă din art. 11 şi respectiv, art. 20 din Constituţie, fac parte din dreptul intern, iar în cazul în care legile interne ale României sau chiar Constituţia României ar fi contrare Convenţiei sau deciziilor CEDO, acestea din urmă ar avea prioritate la aplicare.

Pe planul dreptului intern, jurisprudenţa este izvor de drept dacă:
a) decizia este emisa de ÎCCJ în recursul în interesul legii (cale de atac extraordinară, care nu are efecte faţă de părţile în proces, dar care are efecte viitoare erga omnes). Soluţia dată de ÎCCJ în această cale de atac este obligatorie, ca şi legea; de altfel, destul de des în ultima vreme, după un recurs în interesul legii admis, practic imediat s-a modificat legea (exemplele cele mai la îndemâna îmi sunt soluţia relativă la imobilele naţionalizate cumpărate în baza Legii 112/1995 şi cea relativă la taxa de timbru pentru acţiunile în constatare);
b) decizia este emisă de Curtea Constituţională şi este în sensul admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate; Curtea Constituţionala pronunţă decizii jurisprudenţiale obligatorii ca şi legea în acele cazuri în care, într-un proces de drept comun, s-a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate, iar excepţia a fost admisă; în procesul respectiv, dispoziţia legală constatată ca fiind neconstituţionala nu mai are aplicare, dar decizia Curţii Constituţionale este opozabilă erga omnes, Parlamentul însuşi având obligaţia ca, în termen de 45 de zile, să “refaca” textul legal pentru a-l pune de acord cu Constituţia, în caz contrar dispoziţia legală în cauză fiind considerată abrogată;
c) decizia este emisă de ÎCCJ şi sunt întrunite condiţiile pentru a putea fi invocata puterea de lucru judecat; orientarea de ultim moment a CEDO este aceea de a da putere obligatorie erga omnes precedentului judiciar, mai ales în cazul în care procesul respectiv se va fi finalizat în faţa Curţii de Casaţie, în calea de atac a recursului; edificatoare, în acest sens, este cauza Beian contra României din decembrie 2007, în care s-a aratat, printre altele, că instanţa de la vîrful sistemului judiciar al României, ÎCCJ, care are rolul de integrator şi de unificator al practicii judiciare, trebuie să asigure predictibilitatea actului de justiţie, printr-un sistem de hotărâri de speţă care să nu se contrazică între ele şi să nu pună în discuţie credibilitatea actului de justiţie; lipsa de predictibilitate şi de credibilitate duce la o încălcare indirectă, dar nu mai puţin periculoasă, a principiului convenţional şi constituţional al liberului acces la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil; în această optică, o soluţie de speţă nu poate fi contrazisă de o alta soluţie de speţă, dacă speţele sunt identice sau similare, de unde concluzia că precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept în speţe identice sau similare; ideea de unitate a practicii şi de predictibilitate a actului de justiţie este, de altfel, prezentă şi în Constituţie (art. 124 alin. 2 - „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”; art. 126 alin.3 - „ÎCCJ asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”).
În practică, ÎCCJ a început deja să dea efect principiului precedentului judiciar, respingând recursuri doar pentru simplul motiv că, în cazuri identice sau similare, Curtea s-a mai pronunţat şi nu există motive serioase să se revină asupra acestor soluţii precedente.
Soluţiile jurisprudenţiale pronunţate în astfel de cazuri sunt obligatorii erga omnes, şi nu numai la cazul concret soluţionat, deci sunt norme obligatorii de drept.”


CONSTITUŢIA ROMÂNIEI din 1991 (Textul actului republicat în M.Of. nr. 767/31 oct. 2003)

ARTICOLUL 11
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

ARTICOLUL 20
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.


Convenţia apărării Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale
Roma, 4.XI.1950

Articolul 46 . Forţa obligatorie şi executarea hotărîrilor
1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărîrea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.

Romania a ratificat Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si protocoalele aditionale la aceasta prin legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicata in Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.


HOTÃRÂREA din 17 ianuarie 2008 în Cauza Tudor împotriva României (Cererea nr. 29035/05)

33. Deşi Guvernul menţionează că ar putea obţine titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) în temeiul Legii nr. 10/2001, la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză, Curtea constată că cererea reclamantei depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 încă nu a fost examinată de autorităţile competente.
Curtea reiterează în plus constatarea sa anterioară potrivit căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, printre multe altele, cauzele Radu citată anterior şi Ruxandra Ionescu împotriva României, nr.2608/02, paragraful 39, 12 octombrie 2006). În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanta, au fost private de bunurile lor (Porteanu împotriva României, nr.4596/03, paragraful 34, 16 februarie 2006 şi Florescu, citată anterior, paragraful 32).
34. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de circa trei ani, a făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
35. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.


HOTÃRÂREA din 7 februarie 2008 în Cauza Silimon şi Gross împotriva României (Cererea nr. 19372/06)

33. În măsura în care Guvernul arată că reclamanţii au dreptul să obţină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) în baza Legii nr. 10/2001, la valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea reiterează observaţia sa anterioară potrivit căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent în aşa fel încât să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor (a se vedea, printre altele, cauzele Radu, citată anterior, paragrafele 32-34, Gabriel, citată anterior, paragraful 21 şi Săvulescu împotriva României, nr.1696/03, paragraful 30, 12 iulie 2007). Pe deasupra, Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei lipse îndelungate a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamanţii, au fost private de bunurile lor (Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, paragraful 34, 16 februarie 2006 şi Florescu, citată anterior, paragraful 32).
Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra casei în litigiu, combinată cu lipsa de despăgubire de peste doi ani, i-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
În consecinţă, a avut loc încălcarea acestei prevederi.


HOTÃRÂREA din 14 februarie 2008 în Cauza Haţiegan împotriva României (Cererea nr. 25230/04)

27. Atâta timp cât Guvernul susţine că îi este permis să obţină titluri de participare la un organism colectiv al valorilor mobiliare (Proprietatea) pe baza legii nr. 10/2001, în valoare egală cu valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară pe baza căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent în mod susceptibil pentru a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizaţii către reclamant (vezi, printre alţii, cazurile Radu, menţionat mai sus, Gabriel c. României, nr. 35951/02, § 31, 8 martie 2007 ; Săvulescu c. României, nr. 1696/03, § 30, 12 iulie 2007). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absenţe prelungite de indemnizare de către persoanele care, precum reclamantul, s-au văzut private de bunurile lor (Porteanu c. României, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).


HOTÃRÂREA din 13 ianuarie 2009 în Cauza Faimblat împotriva României (Cererea nr. 23.066/02)

36. De asemenea, Curtea nu contestă nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii). De asemenea, aceasta observă faptul că persoanele nemulţumite pot supune decizia administrativă controlului instanţelor judecătoreşti.
Cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
37. Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (vezi, printre altele, Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006, şi Matache şi alţii, citată anterior, § 42). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (vezi, mutatis mutandis, Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 34, 16 februarie 2006).
38. Curtea conchide, prin urmare, că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
39. Concret, Curtea observă că, în speţă, există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate.
40. Mai mult chiar, prin decizia administrativă din data de 18 mai 2006, reclamanţilor li s-a propus o despăgubire pentru imobilul lor naţionalizat, care va fi calculată de către comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliată a procedurii în faţa acestei comisii, vezi Tudor împotriva României, nr. 29.035/05, §§ 15 - 20, 11 decembrie 2007). Or, Curtea a constatat deja că părţilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [Matache şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 38.113/02, §§ 17 - 19, 17 iunie 2008].
41. Desigur, reclamanţii ar fi putut contesta decizia administrativă pentru ca instanţele să stabilească cuantumul reparaţiei în cauză. Totuşi, o astfel de acţiune, pe lângă faptul că ar fi contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi considerată o cale de atac efectivă în speţă, dat fiind faptul că în final executarea hotărârii definitive pronunţate de instanţe ar depinde tot de Legea nr. 247/2005 (paragraful 36 de mai sus).


HOTÃRÂRE din 20 ianuarie 2009 în Cauza Katz împotriva României (Cererea no 29739/03)

24. În ceea ce priveşte Guvernul acesta susţine că este deschis pentru ca reclamantul să obţină compensaţii prin intermediul fondului în valori mobiliare "Proprietatea", pe baza Legii nr. 10/2001, la o valoare stabilită de un expert, Curtea a reiterat constatarea sa anterioară conform căreia Fondului Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerate ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensaţii (a se vedea, printre altele , Ruxanda Ionescu c. România, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001, şi Legea nr. 247/2005 de modificare, nu ţine seama de daune rezultate dintr-o lipsa prelungită de compensare de către cei care, la fel ca şi reclamantul, s-au văzut în imposibilitatea să se bucure de bunurile lor în virtutea unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu mai sus citat, § 34).
35. Curtea consideră că statul ar trebui, mai presus de toate, să ia măsurile legislative necesare pentru a preveni apariţia unor situaţii în care două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, coexistă, situaţie care, în speţa prezentă, a fost generată de recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate a reclamantului, fără a fi însoţită de anularea titlurilor terţilor. Statul ar trebui, de asemenea, să vegheze la înlăturarea obstacolelor juridice împiedicând vechii proprietari de a obţine restituirea bunului lor, dacă este vorba despre o restituire în natură sau acordarea de despăgubiri rapide şi adecvate pentru prejudiciul suportat, mai ales prin adoptarea de măsuri legislative, administrative şi bugetare adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, Scordino, § 16 şi Driza, § 125, citate mai sus).
În special, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparaţie (în prezent legea nr. 10/2001 şi 247/2005), astfel încât aceasta să devină coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă, inclusiv în ceea ce priveşte selectarea metodei pentru alegerea dosarelor care vor fi examinate de către Comisia Centrală. Sistemul astfel remediat ar trebui să permită părţilor să beneficieze de compensare şi / sau de a primi acţiuni la Fondul „Proprietatea”, în funcţie de opţiunea lor, într-un termen rezonabil.
36. Ţinând cont de faptul că hotărârea Străin şi alţii, mai sus citată, a fost adoptată la data de 21 iulie 2005 şi că, în ciuda celor trei ani care s-au scurs de atunci, procedura de restituire nu este încă efectivă, în ciuda repetatelor modificări aduse la Legea nr. 10/2001, Curtea consideră că Guvernul trebuie să prezinte vizibile îmbunătăţiri ale sistemului cât mai curând posibil.

imi cer scuze pentru lungimea textului, dar am considerat ca este esential sa expun "toate" argumentele.
ideea mea este ca daca pentru moment, in situatia de fata si de fapt, s-ar mai judeca cu aceste prevederi, s-ar da hotarari care sunt deja "condamnate" la cedo pentru ineficienta. deci problema nu este daca mecanismul in sine ar da juste despagubiri, ci faptul ca nu este concret aplicabil, termenele fiind de mult depasite, fiind astfel intrerupt justul echilibru.