ICCJ s-a pronuntat, prin Decizia nr.27/2011, in sensul ca:
Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile
Decizia nu a fost publicata, pana la aceasta data, nici pe site-ul ICCJ, nici in MO.
Intrebare: unde as putea gasi continutul recursului? Despre continutul deciziei nu intreb, dearece nu cred ca a fost motivata pana acum (pronuntarea a avut loc pe 14.11.2011).
Solicit editorilor sa accepte scuzele mele pentru editarea unui mesaj consecutiv.
:slap: Mea culpa...
Poate ca este prematur (avand in vedere ca inca nu se cunosc considerentele Inaltei Curti), dar as dori o opinie cu privire la litigiile la care Decizia de mai sus a Curtii isi gaseste aplicarea.
Asa cum vad eu lucrurile dupa lecturarea Recursului promovat de Procurorul General, inadmisibilitatea priveste doar acele cereri prin care reclamantul solicita, in contradictoriu cu Statul Roman, stabilirea despagubirilor banesti (a echivalentului in bani la valoarea de piata a imobilului imposibil de restituit in natura) si obligarea statului la plata acestora fara ca procedura administrativa prevazuta de Titlul VII al Legii nr.247/2005 sa fi fost parcursa.
Tot in opinia mea, exceptia inadmisibilitatii nu ar putea fi invocata cu succes in acele litigii in care reclamantul care a parcurs intreaga procedura administrativa prevazuta de lege, titular al Deciziei continand titlul de despagubire emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor si care a optat pentru plata despagubirilor in numerar (cu alte cuvinte, titular al unei creante certe, lichide si, dupa parerea mea, exigibile) solicita instantei de drept comun obligarea Statului, a ANRP si a Ministerului Finantelor la plata efectiva a despagubirii (creantei) stabilite prin Decizia definitiva Comisiei Centrale.
De altfel, intr-o speta concreta, atat instanta de fond cat si instanta de apel au admis cererea reclamantului, respingand exceptiile invocate de parati (Statul Roman, ANRP si Ministerul Finantelor), respectiv: exceptia de necompetenta a instantei de drept comun, exceptia prematuritatii si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive (invocate de fiecare dintre parati). Dosarul se afla in faza de recurs, avand un termen de judecata care ma indreptateste sa cred ca pana la termen Decizia ICCJ va fi publicata in MO, devenind obligatorie.
Doresc să-mi încep punctul de vedere printr-o reinterpretare a unui proverb englez legat de surzi: nimeni nu este atât de prost, ca cel care face pe prostul.
Atât Procurorul General, cât şi ÎCCJ nu sunt proşti. Sunt doar excesiv de obedienţi şi îşi amintesc cuvintele ªefului Statului: dacă doriţi să mai condamnaţi Statul, să indicaţi sursele bugetare.
ªi eu am, însă, memorie bună. Îmi amintesc de discursul unui fost ªef al Statului, în urma căruia au fost introduse şi admise, pe bandă rulantă, recursuri în anulare. ªi îmi amintesc cum a fost condamnată România, în Marea Cameră, în cazul Brumărescu. ªi cunosc câte cazuri au mai urmat.
Acest RIL, opinia mea particulară şi subiectivă, a fost dat nu din motive de dreptate, ci de bani, deoarece nu sunt bani de dat pentru despăgubiri. Nu sunt bani! Domnilor, dacă doriţi, vă indic eu sursele de finanţare pentru despăgubiri: am de gând să concep o listă cu cei corupţi din România, cu magistraţii în urma cărora Statul a avut de plătit despăgubiri, cu cei care nu îşi justifică averile, şi se poate face o mare acţiune în regres. Putem crea chiar un nou Fond, care ar acoperi atât restituirile, cât şi ar întări economia. Cu mare plăcere colaborez cu autorităţile în acest sens. Pro bono.
Ce s-au făcut că nu înţeleg autorii RIL-ului: violarea Articolului 1 al Protocolului 1 Adiţional raportată la nefuncţionalitatea Fondului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează nefuncţionalitatea Fondul Proprietatea, printr-o serie de hotărâri foarte importante.
Astfel, cu debut în cazul Strein, trecând prin cazuri ca Faimblat şi culminând cu deschiderea procedurii-pilot împotriva României, CEDO instituie următoarea axiomă legală: nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea cu repercusiune directă a încălcării dreptului de proprietate prin acest mod de despăgubiri.
Astfel, în cauza Faimblat, constatările Curţii sunt:
"30. Curtea reaminteşte, de asemenea, că dreptul la o instanţă nu este doar un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului său printr-o decizie finală, dar că el înseamnă şi speranţa legitimă că această decizie va fi pusă în executare. Protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia pentru administraţie de a se conforma unei judecăţi sau hotărâri judecătoreşti pronunţate de cea mai înaltă instanţă administrativă a statului în materie (Manoilescu şi Dobrescu c. România (decembrie .), Nr. 60861/00, § § 66-67, CEDO 2005-VI şi, mutatis mutandis, Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, Seria A Nr. 37).
36. Ea nu contestă nici eficienţa procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special în stabilirea calităţii persoanei îndreptăţită la compensare şi de a propune metoda de compensare, restituirea bunului sau compensarea). De asemenea, ia act de faptul că oamenii nemulţumiţi pot supune decizia administrativă controlului instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea, chiar dacă partea parcurge toată procedura administrativă şi, dacă este necesar, cea contencioasă, punerea în executare a deciziei administrative sau judiciare definitivă se face întotdeauna prin intermediul procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005, şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
37.Ori, Curtea a stabilit deja că fondul nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalente cu atribuirea efectivă a unei compensaţii (a se vedea, printre altele, Ruxanda Ionescu c. România, nu 2608 / 02, 12 octombrie 2006 şi Matache şi alţii, § 42). Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001, şi Legea nr. 247/2005 de modificare nu iau în seamă daunele rezultate din lipsa de compensare prelungită (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu c. România, nu 4596 / 03, § § 34, 16 februarie 2006).
38. Curtea, pune concluzia că, prin urmare, chiar şi în cazul în care Legea nr. 10/2001 deschide părţilor interesate accesul la o procedură administrativă şi, apoi, dacă este necesar, la o procedură de contencios acest acces rămâne teoretic şi iluzorie, nefiind în prezent în măsură să ajungă într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
S-a mai atenţionat România cu recomandări, rezoluţii ale Comitetului de Miniştri (de văzut Rezoluţia Res (2004)3 , printre altele), care sunt arătate în hotărârea citată, precum şi în cazul Katz şi altele, dar degeaba.
Statul Român nu a reacţionat. Astfel, pe data de Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis, prin cauzele-pilot Atanasiu si Poenaru si Solon vs Romania, sa avertizeze statul roman sa ia masuri pentru ca, in maximum 18 luni, sa se asigure in mod real respectarea dreptului de proprietate si mai ales durata unui proces avand ca obiect o retrocedare sa fie una rezonabila. CEDO a arătat, in mod special, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea drept cauza de încălcare a Art. 1 al Protocolului Adițional.
Printre multe alte constatări, relevantă este şi constatarea că:
192.Dupa cea a examinat in lumina principiilor enuntate in jurisprudenta sa toate elementele pe care le detine, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument de natura sa justifice zadarnicirea dreptului petentelor la o despagubire.
193.Ea apreciaza ca in speta, faptul ca petentele nu au primit inca o despagubire si ca nu au o certitudine in ceea ce priveste data la care ele vor putea sa o perceapa le-a impus o povara disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul 1.
194.Concluzionand, a existat in speta o incalcare a acestei dispozitii.
CEDO a observat, în cauzele-pilot, existenta unei practici incompatibile cu Conventia raportată la despăgubirile acordate de Stat prin Fond.
Ce a mai rămas de făcut, astfel, justiţiabilului: să ceară despăgubiri direct Statului Român, prin Ministerul Finanţelor. Cereri corect întemeiate, pe argumentele expuse anterior.
Astfel, justiţiabilul nu cere despăgubiri Statului ca acţionar al Fondului, ci ca debitor al obligaţiei de despăgubiri. Despăgubirile acordate de Fond sunt iluzorii, atunci Statul plăteşte bani, deoarece, altfel, încalcă dreptul de proprietate.
Vă invit să lecturaţi motivele RIL-ului aşa cum au fost expuse de Procurorul General. Parcă nu prezintă situaţia expusă de CEDO, nu-i aşa ?
Inadmisibilitatea actiunii indreptate direct impotriva statului, statuata de Inalta Curte, nu impiedica persoanele indreptatite la despagubiri sa se adreseze cu succes instantelor de judecata, fie impotriva entitatii care este detinatoarea bunului (in temeiul Legii 10/2001) fie impotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor pentru obligarea la emiterea titlului de despagubiri (in temeiul Legii nr.247/2005, in contencios administrativ).
Ceea ce stabileste Decizia ICCJ este lipsa calitatii procesuale pasive a statului in actiunile promovate in cadrul procedurii administrative de restituire (fie pe Legea 10/2001, in contradictoriu cu detinatorul bunului, fie pe L.247/2005, in contradictoriu cu Comisia Centrala), precum si lipsa calitatii procesuale a statului in acele litigii in care, fara a urma procedurile administrative prevazute de lege, persoanele indreptatite la despagubiri cheama in judecata statul roman pentru obligarea la plata echivalentului valoric al imobilului imposibil de restituit in natura. Cel putin, asa vad eu lucrurile din cuprinsul RIL si din solutia instantei supreme.
Astept in continuare motivarea deciziei.
Ceea ce voiam eu sa subliniez este faptul ca, in opinia mea, decizia nu priveste acele litigii care tind la obligarea statului roman la plata despagubirilor, litigii introduse dupa parcurgerea intregii proceduri administrative (procedura finalizata cu emiterea titlului de despagubire si cu exercitarea optiunii titularului deciziei pentru despagubiri in numerar), litigii pe care le apreciez ca fiind pur civile atata vreme cat reclamantul este titularul unui drept de creanta impotriva statului roman (asa cum este definit acest drept in cuprinsul art.3 lit.a) din Titlul VII al L.247/2005 asa cum a fost modificat prin OUG nr.81/2007):
a) titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi ,
creanta fiind una certa, lichida si, in interpretarea mea, exigibila (facand abstractie de OUG nr.62/2010, care suspenda pe o perioada de 2 ani plata despagubirilor si pe care o consider - si au considerat-o si instantele de fond si de apel - ca fiind neconventionala, adica neconforma cu jurisprudenta CEDO).
avocatnet.ro explicăm legislația
andreigrigoriu, moderator
soranastavros 
petricadracea