Programele individualizate de munca cu "timp-zero"

Se reglementeaza in continuare ca in cazul acestor programe de munca, timpul de munca este organizat in mod flexibil. Durata sa zilnica este impartita in doua perioade: una fixa, in care salariatii se afla simultan la locul de munca si o perioada variabila, mobila, in care salariatul isi alege orele de sosire si de plecare, cu respectarea timpului de munca zilnic.

Se impune subliniat ca, si in ipoteza programelor individualizate de munca, trebuie sa se respecte, conform art. 115 alin. 4 din acelasi Cod durata normala a timpului de munca (8 ore pe zi si 40 de ore pe saptamana - art. 109) si durata maxima legala (48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare - art. 111).

“In practica, se tinde si la stabilirea unor programe individualizate de munca denumite cu „timp-zero”, in baza acordului prealabil al angajatorului, in care salariatul isi stabileste singur durata zilnica/saptamanala a muncii, cu conditia de a realiza la timp obiectivul ce i-a fost stabilit de angajator (prin insusi contractul individual de munca sau, in baza acestuia, de la o etapa la alta, prin act aditional sau ordin de serviciu dat periodic).¹”

Putem aprecia ca este o adaptare la contractul individual de munca “standard”² a ceea ce reprezinta o regula in cazul contractului individual de munca la domiciliu. Intr-adevar, potrivit art. 105 alin. 2 din codul muncii “In vederea indeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariatii cu munca la domiciliu isi stabilesc singuri programul de lucru”.

Viziunea legiuitorului roman cu privire la programele individualizate de munca este destul de restrictiva³. In alte sisteme de drept sunt cunoscute si alte varietati ale contractului individual de munca, asa cum sunt⁴:
• Contractul de munca la solicitare (a angajatorului). In cazul acestui contract salariatul este notificat de angajator pentru a se prezenta la lucru, atunci cand este necesar (avand sau nu o durata limita a timpului zilnic/saptamanal de lucru). “Nu exista, in acest sistem, obligativitatea prezentei zilnice la lucru (asa cum se prevede in art. 115 alin. 3 din Codul muncii, norma ce face imposibila o astfel de varietate de contract de munca pe durata nedeterminata in dreptul nostru)”⁵.
• Contractul de munca cu impartirea timpului de munca. In cazul acestui contract, salariatul nu presteaza munca (cu timp partial) de sine statator, ci dependent de alt salariat/salariati cu care se obliga sa imparta timpul de lucru aferent unui singur post. Pentru postul respectiv, angajatorul incheie, cu fiecare salariat, un contract individual de munca; intre salariatii in cauza se incheie o intelegere prin care se stabileste cum se imparte intre ei timpul de lucru (pentru postul in cauza). Este un fel de lucru in echipa. Daca salariatii nu se inteleg, angajatorul este indreptatit sa hotarasca el asupra modului de impartire a timpului de lucru.

De lege ferenda, s-a propus⁶ ca astfel de varietati ale contractului individual de munca sa se reglementeze si in sistemul nostru de drept, opinie pe care o consideram, alaturi de alti autori⁷ intemeiata.



_
¹Ion Traian Stefanescu, Tratat teoretic si practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 528.
²Am preluat atributul „standard” din Mara Ioan, Contractul individual de munca si conventia civila de prestari servicii, Editura Wolters Kluwer Romania, Bucuresti, 2009, p. 57.
³Ion Traian Stefanescu, Tratat teoretic si practic de drept al muncii, op.cit., p. 528.
⁴A se vedea, pe larg, Raluca Dimitriu, Consideratii in legatura cu flexibilizarea timpului de munca al salariatilor, in „Dreptul” nr. 7/2008, p. 128-131.
⁵Ion Traian Stefanescu, Tratat teoretic si practic de drept al muncii, op.cit., p. 528.
⁶Raluca Dimitriu, Consideratii in legatura cu flexibilizarea timpului de munca al salariatilor, op. cit., p. 132.
⁷Ion Traian Stefanescu, Tratat teoretic si practic de drept al muncii, op.cit., p. 528.