10 pasi simpli pentru a-i invata pe copii sa adoarma singuri. Exista asa ceva?

Internetul ne sta la dispozitie, medicii (pediatri sau nu) sar cu sfaturi despre cum sa-i lasam pe copii sa invete sa adoarma si sa readoarma singuri. Avalansa de informatii ne face si mai confuzi: oare ar trebui sa lasam un copil atat de mic sa planga, sa invete sa se linisteasca singur? Oare ii facem rau daca il lasam sa planga? Metoda plansului controlat (cry-it-out) ne promite marea cu sarea: nopti linistite si copii independenti, libertate, somn neintrerupt si parinti odihniti si veseli. Este o metoda pe care unii parinti, in disperare de cauza sau din pura convingere, o folosesc. Haideti sa aflam si cu ce pret.

Am patru baghete magice si cu ele as vrea sa fac o vraja. Asupra fiecaruia dintre voi si asupra tuturor in acelasi timp, pentru ca nimeni sa nu mai creada in metode si teorii care incep cu “Zece pasi simpli pentru a-l invata pe cel mic sa adoarma singur”. Da, am patru baghete magice pe care am sa le folosesc pe rand, una cate una, cu speranta ca, la sfarsit, niciun parinte pe care l-am atins nu va mai crede in aceste metode.

Prima bagheta magica

Cu prima bagheta magica vine si primul raspuns: numele sau este instinct. Nu degeaba natura ne-a inzestrat cu instinctul de a sari in ajutorul unui copil care plange, nu degeaba plansul unui copil este pentru mama sa ca rasucirea unui cutit in rana. Instinctul ne invata sa avem grija de puii nostri si ne face sa le oferim sustinerea noastra atunci cand au nevoie. Niciun parinte nu poate asculta linistit cum plange copilul sau, dar multi isi calca instinctul in picioare.

Inchid usi si ferestre intre ei si copil, sperand sa nu-l mai auda, se prefac ca nimic nu ii atinge. Si, totusi, natura nu ne-a proiectat asa si putem sa presupunem ca nu e chiar nestiutoare in ceea ce priveste cresterea copiilor.

A doua bagheta magica

…se numeste empatie. Copilul care plange are nevoie sa fie alinat. Lumea aceasta ii este straina, senzatiile sunt noi, iar el are nevoie de ajutor pentru a intelege ce i se intampla. Singurele lui ajutoare, singurii pe care se bazeaza sunt parintii lui. Nu ii cunoaste inca atat de bine, dar sunt singurii de la care ii vine speranta. Cand are nevoie de alinare, de apropiere, cand ii este foame, cand este speriat de toate lucrurile noi din jurul lui, cand nu poate dormi, copilul plange. Nu a invatat inca sa isi manifeste altfel nevoile si, laolalta cu plansul, vine speranta. Copilul spera ca cineva il va auzi si va veni sa il ajute. Cu cat mama sa raspunde mai repede plansului, cu atat copilul va capata mai mare incredere in ea si in lume (si, in mod paradoxal, va invata mai usor pe temen lung cum sa se linisteasca si sa se consoleze – a avut un model bun). Va sti ca este demn de iubire, ca lumea nu e un loc atat de rau si ca primeste ajutor de cate ori are nevoie. Mama e magica – puiul ei se linisteste in bratele ei.

Atunci cand plansul sau nu capata niciun raspuns, in locul sperantei se cuibareste disperarea. Copilul este cuprins de panica, o senzatie pe care o va incripta foarte adanc in creierul sau, in memoria implicita. Aceasta panica il va insoti de-a lungul vietii si se va retrezi, perfida, in momente de singuratate, noaptea, sau atunci cand va auzi plansul unui copil. Disperarea lasa incet-incet locul resemnarii. Copilul se va opri din plans pentru ca a invatat ca nu mai exista speranta sa primeasca ajutor, nu pentru ca nevoile sale ar fi fost implinite, asa cum este firesc. Copilul va invata, intr-adevar, in decurs de cateva nopti, ca plansul sau este inutil, raspunsul nu va veni. Va ascunde in memoria sa implicita si aceasta concluzie – probabil ca el nu este demn de iubire si de atentie, din moment ce nimeni nu raspunde niciodata nevoilor lui. Dar parintii vor fi mandri: au un copil cuminte, care nu mai plange noaptea. Vor povesti si altor parinti despre aceasta metoda eficienta si ii vor indemna sa o incerce.

Copiii institutionalizati sunt dovada vie ca, dupa incercari repetate de a solicita atentia, caldura si iubirea cuiva, fara niciun raspuns, vine resemnarea. Stefan Darabus, directorul Fundatiei Hope and Homes for Children, povestea in 2001 pentru Dilema Veche: “Asa ca, dupa ce plange cat plange, bebelusul inceteaza sa mai planga. Undeva, in mintea lui de copil, intelege ca plange degeaba, ca nimeni nu vine sa il ajute. Asa se face ca intri in sectii de maternitate in care e o liniste mormantala, desi esti inconjurat de prunci. Nu misca. Nu ingaima niciun sunet.”  E un repros adus naturii umane care a facut posibil in circumstante si cu motivatii diverse ca plansul unui sugar sa poata fi ignorat. Dar tacerea copiilor nostri – atunci cand exista – este un repros tintit catre noi insine.

Compasiunea se invata inca din prima zi de viata. Copiii vor fi capabili sa ofere exact la fel de multa compasiune cata au primit la inceputul vietii lor.

A treia bagheta magica

Pe aceasta o voi folosi pentru acei sceptici si rationali care au nevoie de dovezi concrete. Numele acestei baghete magice este stiinta.

Cercetarile au documentat urmatoarele transformari fiziologice care au loc atunci cand copilul este lasat sa planga: un puls crescut si o presiune a sangelui crescuta, un nivel redus de oxigen, o presiune intracraniana crescuta, secretia hormonilor de stres, scaderea rezervelor de oxigen si de energie si, in final, leziuni cerebrale si disfunctii cardiace.

Un copil intelege ca este important pentru parintii lui atunci cand i se raspunde imediat si cu atentie atunci cand plange, fie ca e zi sau noapte. A lua un copil in brate nu-l va transforma intr-un rasfatat, in schimb este dovedit stiintific ca atingerea creste numarul sinapselor in creierul sau. Un cunoscut medic pediatru american, Dr. George Wootan, scrie: “Un copil are desigur foarte multi neuroni, dar asta nu-l ajuta prea mult daca acestia nu sunt interconectati. Fibrele nervoase care ii conecteaza pe neuroni intre ei se numesc dendrite. Si ce anume ajuta la dezvoltarea dendritelor? Atingerea formeaza dendrite. Prin imbratisari, atingeri, mangaieri, mama isi ajuta copilul sa se dezvolte atat fizic, cat si emotional.”

Parintii sunt sculptorii creierului fiecarui copil. Creierul in formare al unui copil este atat de sensibil la experientele sociale, incat experientele familiale modeleaza structura biologica a acestuia. Dupa cum demonstreaza stiinta, creierul – chiar cel al copiilor foarte mici – este capabil sa generalizeze si sa creeze modele mentale pe baza experientelor repetate pe care le traieste. Aceste modele mentale devin parte a memoriei implicite si vor construi apoi perspectiva din care copilul va percepe si va raspunde pe viitor in cadrul relatiilor sale sociale. Noile metode de cercetare tomografica ii ajuta pe oamenii de stiinta si pe parinti sa inteleaga care sunt efectele experientelor pozitive sau negative asupra structurii creierului copiilor (asupra partilor acestuia, cum ar fi amigdala, hipocampul sau sistemul para-limbic). Parintii pot acum intelege ca anumite parti ale creierului unui copil nu sunt activate si nu se pot dezvolta in lipsa unor legaturi de atasament corecte si stabile.

Amintiti-va ca acest copil pe care alegeti fie sa-l tineti in brate si sa-l alinati, fie sa-l lasati sa planga a venit pe lume cu un creier in care celulele sunt pregatite sa se dezvolte, insa multe dintre aceste celule sunt inactive si vor deveni active numai daca acest copil va primi dragostea, atentia si daruirea voastra constanta. Modul in care aveti grija de acest copil influenteaza modul in care sunt activate conexiunile (sinapsele) dintre celule. Lipsa afectiunii si a atasamentului influenteaza negativ numarul de sinapse care se produc in zone-cheie din creierul copilului, influentand ulterior capacitatea copilului de a-si controla impulsurile, capacitatea de invatare, agresivitatea, inteligenta emotionala si succesul social. Un copil nu poate primi prea multa iubire.

Si, daca nu v-am convins, sa stiti ca tot stiinta spune ca somnul copiilor se maturizeaza in jurul varstei de trei ani. Pana atunci multi dintre copii se trezesc intre ciclurile de somn nu pentru ca ar fi rasfatati, ci pentru ca sunt programati de natura, de cateva sute de mii incoace, sa se trezeasca si sa se asigure ca parintii sunt acolo pentru a-i apara de frig, de animale salbatice si alte pericole.

A patra bagheta magica

Si acum, ca ne-am speriat indeajuns de tare de tot ceea ce le putem face rau (si iremediabil) copiilor nostri, desi cu cele mai bune intentii, lasati-ma va rog sa inchei scotand a patra bagheta magica. Ea se numeste exemplul personal si e o marturisire dureroasa.

Copilul meu are doi ani si o luna si nu a dormit niciodata toata noaptea, legat. Mai mult decat atat, a avut perioade in care se trezea de cate 7, 10, 15 ori pe noapte. Noptile mele sunt de mai bine de doi ani fragmentate, iar somnul meu este uneori nimic mai mult decat o atipeala. Cand fiica noastra avea sapte luni, anumite circumstante ne-au dus in cabinetul unui medic pediatru celebru. Povestindu-i, printre altele, problemele noastre cu somnul, acest doctor ne-a sfatuit sa o lasam pe fiica noastra sa planga singura, asigurandu-ne ca ii facem mai mult rau decat bine ajutand-o de fiecare data sa readoarma. “Ea trebuie sa invete sa adoarma singura, e spre binele ei!” sunt cuvintele care ne rasunau in urechi in drumul spre casa.

Oare ii facem mai mult rau decat bine, oare nu va invata chiar niciodata sa se linisteasca si sa adoarma? Riscul ni se parea urias. Oare se va zvarcoli acest copil peste ani, ore si ore in sir, cautand somnul care nu vine pentru ca nu gaseste in patut un om pregatit sa adoarma singur, ci o fetita obisnuita sa fie consolota si readormita de fiecare data de unul dintre parinti? A urmat o noapte cumplita. Am hotarat sa incercam sa o lasam pe Maria sa adoarma singura.

A fost prima si singura data cand nu m-am repezit sa-mi alin copilul speriat, suparat, trist. Ea plangea dupa noi si noi strangeam din dinti, minute in sir, asteptand sa… oboseasca, sa se resemneze, sa renunte? Cat de trist mi se pare acest moment acum, parca si mai trist decat in acele minute cand, cu ochii pe ceas, ne incapatanam sa credem ca ii facem un mare bine. Ce sentimente s-or fi amestecat atunci in mintea copilului meu, care deodata nu mai regasea confortul bratelor mele, ci intunericul gol, pustiu, singuratatea deplina? De unde sa stie ea daca noi suntem in camera alaturata sau daca am parasit-o pentru totdeauna? Este o intamplare pe care o voi regreta toata viata, pentru ca experienta mi-a dovedit ca e inumana, periculoasa si inutila. Citind mai mult, traind langa Maria, am descoperit cat de false sunt teoriile astea binevoitoare, am descoperit cat de mult poate sa doara sa-ti renegi primul impuls, instinctul care te cheama sa-ti alini puiul. Maria pe mine ma dorea, mama ei, nu o lectie de autolinistire. Avea nevoie de prezenta mea, de caldura mea. Nu era incapabila sa readoarma singura, era incapabila sa-si imagineze lumea fara mine.

In lunile care au urmat, desi a fost nevoita sa adoarma fara mine de doar cateva ori, s-a descurcat perfect. I-au fost de fiecare data alaturi alti oameni dragi, in care avea incredere si care i-au dat linistea ca e vegheata si ca e in siguranta. A adormit fara ajutor, fara sa suga, fara sa fie plimbata, ci ca oricare dintre noi, punand capul pe perna si asteptand sa vina somnul. Copiii invata sa adoarma si fara metode traumatizante, e in firescul lucrurilor. Daca nu adorm fara noi este doar pentru ca ne adora si au nevoie de noi acolo, in centrul lumii lor.